Lecţia de istorie altfel: partizanii şi comunismul

Trenul a plecat dimineaţa din Gara de Nord, într-o zi în care „la radio se anunţau ploi“. Ioana Haşu făcea ultimele pregătiri pentru cursul care începea peste cîteva ore. Tăia cu foarfeca nişte „buletine de vot“ pe care urma să le dea elevilor care vor veni la curs. De fapt, nu era un curs propriu-zis. Nici simpozion sau seminar! Ioana urma să le vorbească unor elevi de la şcoala din Leiceşti, comuna Coşeşti, Argeş, despre comunism şi despre partizani.

După Revoluţie, Ioana a aflat că bunicul ei, Gheorghe Haşu, a luptat în munţi, împotriva comuniştilor, alături de alţi unsprezece partizani, membri ai grupului de rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu, şi că a fost omorît de aceştia, în închisoare la Jilava. De cînd a aflat acest lucru, a încercat să descopere pas cu pas povestea bunicului ei. A citit mult, a răsfoit dosarele de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Fostei Securităţi, a găsit acolo fotografii pierdute cu bunicii ei, chiar şi cu tatăl său, cînd era copil. Securitatea a păstrat acolo, între filele dosarelor, amintirile familiei sale.

În urmă cu cîţiva ani, împreună cu o prietenă, a pus la cale un proiect – „Făgăraşul Bunicilor“. Ideea era să le vorbească copiilor dintr-o tabără din zona Făgăraş despre istoria recentă, despre grupul de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraş. Proiectul s-a transformat între timp din „Făgăraşul Bunicilor“, în „Ţara Bunicilor“ şi a ajuns în faţa mai multor zeci de elevi din mai multe şcoli din ţară.

Fotografii şi istorie

Coşeşti nu este departe de Nucşoara, locul unde a existat cel mai important grup de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraş. E o comună mică, renumită pentru meşterii olari şi dogari din zonă, dar şi pentru un festival al ţuicii, care are loc acolo în fiecare an.

Copiii – majoritatea din clasele a VI-a – a VIII-a – se strînseseră deja în curtea şcolii „Iordache Păcescu“ din Leiceşti. Aduseseră cu ei, aşa cum li se ceruse, cîte un obiect la care ţin foarte mult. Cu ajutorul acestor obiecte aveau să înveţe o lecţie. Despre naţionalizare. Mai întîi, însă, Ioana trebuia să afle ce ştiu copiii despre comunism. Iar copiii ştiau o grămadă de lucruri: de la gumele Turbo, mîncare pe cartelă, curentul tăiat, uniforme obligatorii, C.A.P.- uri, pînă la puţine libertăţi şi poliţia secretă, înfiinţată de comunişti pentru cei care erau împotriva lor. Elevii credeau, însă, că perioada comunistă a avut şi părţi bune, cum ar fi interzicerea avorturilor şi existenţa multor fabrici. Cum să le explici că un decret împotriva avorturilor nu reduce numărul de avorturi, ci îl creşte? Că au murit multe femei din această cauză, iar altele au făcut închisoare? Cum să le explici că mare parte din economia comunistă era ca un castel din cărţi de joc, care nu se baza pe realităţi, ci pe industrializare forţată, pe planuri cincinale care nu au fost niciodată realizate?

Lecţia despre comunism la care am asistat într-o sală de clasă de la şcoala din Leiceşti a fost una atipică. Cu un profesor atipic. Ioana Haşu, de fapt, nu e profesor. Cu atît mai puţin un profesor blocat în progama şcolară! Nu a urmărit nici un curriculum sau „litera manualului“, nu a dat note sau calificative. Ioana Haşu e jurnalistă şi nepoată de partizan. Aşa că a dat frîu liber imaginaţiei şi a spus lecţia despre partizani şi comunism, într-un mod creativ şi atractiv. Fotografiile, jocurile şi istoriile personale ale Ioanei şi ale familiei sale au avut un rol important în toată povestea. Unul dintre jocuri s-a desfăşurat afară, în curte – „Sătenii şi Securitatea“. Sătenii trebuiau să ajungă la partizani fără să fie prinşi de Securitate, şi să le ducă două lucruri importante: o Biblie şi o pîine. „De ce o Biblie?“ – întreabă copiii? Li se explică faptul că Securitatea făcea, de fiecare dată, liste cu obiectele pe care le găseau la partizani. Printre ele, Biblia era nelipsită. „Dar cum poţi să mai crezi în Dumnezeu, dacă eşti tot timpul înfometat?“ – întreabă un copil. Iar de aici începe o întreagă dezbatere despre mîncare: cum e să nu fii sătul niciodată? Cum e să nu te speli, săptămîni la rînd? Cum e să te ascunzi tot timpul?

Cîteva fotografii sînt aruncate pe jos. Elevii le aleg pe cele ale căror poveşti vor să le afle. Din una află cum se îmbrăcau partizanii: „aşa arătau bocancii lor“, „aşa arătau armele lor“, „aşa arăta hrana lor“… Dintr-o imagine privesc demn patru soldaţi. „Securitatea confisca pozele cu familiile partizanilor“– poveşteşte Ioana. „Ca să-i uite familiile, iar amintirea lor să se piardă. Bunicul meu a ascuns în pod mai multe fotografii: bunicul în armată, la nuntă, în Război… Însă, toate aceste poze au fost găsite abia peste 60 de ani! Pînă să le găsim, aveam o singură fotografie cu bunicul. O fotografie care fusese cusută pe spatele unei icoane. Aşa a fost salvată. Mai tîrziu, am mai găsit o fotografie în dosarele Securităţii.“

„Băiatul acela e tatăl dumneavoastră?“ „Da, cu fratele lui. E singura poză cu ei de cînd erau copii. Şi e o poză făcută de un informator al Securităţii. Pe spate scrie «Copiii banditului Gheorghe Haşu». Căci aşa li se spunea partizanilor. Bandiţi. Tatăl meu s-a născut cînd bunicul era în munţi. La un moment dat, a coborît să-şi vadă băiatul, dar Securitatea a aflat şi au înconjurat casa. Bunicul a scăpat, dar pe bunica au bătut-o rău atunci. Cît despre copil, securiştii spuneau că un pui de bandit poate să şi moară!“

„Îmi doresc mult ca atunci cînd se va mai face un sondaj despre ce a însemnat comunismul, să nu mai fie atît de mulţi tineri care să spună că a fost un lucru bun“

Copiii din Leiceşti stau cuminţi în bănci. Privesc fotografiile, ascultă istoriile. Nu e prima dată cînd li se vorbeşte despre comunism. Profesorul lor de istorie, Cătălin Nedelcu, a stat şi el tot timpul în bancă, alături de elevi. De fapt, a fost ideea lui să o cheme pe Ioana Haşu să le vorbească elevilor. Aşa cum a fost ideea lui şi să predea un opţional despre istoria comunismului şi, în special, despre represiunea din zona Argeş-Muşcel. I-a dus pe copii la Muzeul închisorii din Piteşti şi le-a vorbit despre reeducare. A căutat şi a găsit prin satele dimprejur oameni care au avut legătură cu rezistenţa anticomunistă. Pe unii i-a adus la şcoală să stea de vorbă cu elevii săi. Elevi pe care i-a dus şi la Nucşoara, la casa Elisabetei Rizea. „Copiii au nevoie de modele“ – spune tînărul profesor. Am încercat să le arăt elevilor care ar trebui să fie adevaratele modele în ziua de azi. Ar putea să găsească un model în istoria noastră recentă. Oricum, tinerii trebuie să ştie ce s-a întîmplat în comunism. Şi îmi doresc mult ca, atunci cînd se va mai face un sondaj despre ce a însemnat comunismul, să nu mai fie atît de mulţi tineri care să spună că a fost un lucru bun.“

„Partizanilor proşti, o să muriţi ca rîmele în pămînt“

Ioana e fascinată, de fiecare dată, de curiozitatea şi uimirea copiilor în faţa poveştilor despre comunism. „Mi s-a întîmplat, la unul din atelierele ţinute în Făgăraş, să remarc o fetiţă de 11-12 ani care punea foarte multe întrebări şi era foarte prezentă în tot ce se întîmpla acolo. Aveam să aflu că fata s-a dus acasă şi a povestit părinţilor ei despre ce a aflat la atelier. Atunci, părinţii i-au spus pentru prima dată că bunicii ei au fost închişi pentru că i-au ajutat pe partizanii din zona Făgăraş şi că toată familia a avut de suferit pe vremea comunismului. Altădată, la o şcoală dintr-un cartier muncitoresc din Braşov, un copil mi-a spus că el ar fi fost de partea Securităţii. Iar pe bileţelul pe care mi l-a dat la sfîrşit (îi rog să-mi scrie cîteva rînduri, cu ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut…), mi-a scris un lucru care m-a şocat. A scris «Partizanilor proşti, o să muriţi ca rîmele în pămînt.» A scris cuvintele astea şi a şi semnat. Într-un fel m-am bucurat că s-a simţit liber să-mi spună ce gîndeşte. Dar am fost şocată pentru că exact aceeaşi expresie – «o să muriţi ca rîmele în pămînt» – am găsit-o şi în dosarele Securităţii. De aceea l-am întrebat pe copil de ce spune asta. A început să rîdă şi mi-a zis că nu ştie.“ 

Liliana Nicolae este jurnalist Radio Europa FM.

Foto: C. Nedelcu