Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
Aveam, acum cîțiva ani, la radio o rubrică de vești bune. Chiar așa se numea: „Rubrica de vești bune“. „Iar acum, pe frecvențele noastre, veștile bune!” Sau „Veștile bune, la această oră, sînt aduse de...”. Era o rubrică în fiecare zi, la aceeași oră și era nevoie de cel puțin trei astfel de știri ca să umplem spațiul de emisie. Trebuiau să fie știri bune, optimiste... știri frumoase.
Însă era un adevărat chin să le găsești. Cotrobăiam prin toate cotloanele Internetului să descoperim o brumă de speranță care venea prin agențiile de știri. Ajunseserăm să vedem partea bună a unei știri proaste, să fim optimiștii de serviciu, să vedem întotdeauna partea plină a știrii. Ba chiar ne gîndeam, uneori, că e și asta o formă de manipulare. Deși erau doar trei minute pe zi.
La un moment dat, făceam filosofia știrii bune și, ca să ne dăm curaj, ne spuneam că orice știre poate fi bună. Depinde, însă, pentru cine și din ce unghi o privești. De exemplu: e o știre bună faptul că un ministru a fost arestat pentru luare de mită? Desigur! Doar așa scăpăm de corupție. Trebuie să vadă și alții că, dacă fură, ajung la închisoare. Însă pentru ministrul în cauză și pentru apropiații lui nu era deloc o știre bună.
E o veste bună faptul că va ploua? Desigur, dacă ești agricultor și te uiți cum ți se usucă porumbul pe cîmp. Dacă te pregătești să pleci la plajă, nu o să te bucure prea mult știrea bună.
De cele mai multe ori, însă, știrile bune veneau din partea ONG-urilor. De acolo aflam tot felul de inițiative despre care merita să vorbești mai departe: o campanie prin care se duceau cărți într-un sat îndepărtat, sau se strîngeau fonduri pentru o cauză bună, ori s-au mai împădurit niște dealuri și așa mai departe. Mai erau victoriile sportivilor. Astea știri bune! Apoi – iată – un român primește premiul Nobel. Se construiește o grădiniță. Un român a inventat nu știu ce. Se repară podul care s-a surpat acum cîteva luni. Încet-încet, descopeream știrile bune în noianul de știri încrîncenate sau proaste de-a dreptul. Nu e imposibil, ele există, chiar dacă sînt picături într-un ocean.
Însă acele știri bune le publicam apoi și pe rețelele de socializare. Acolo era adevăratul test. Și adevărata surpriză: like-uri nenumărate, comentarii (Bravo! Se poate! Să mai faceți așa!), distribuiri... Unele dintre aceste știri bune erau printre cele mai accesate. Este clar, publicul are nevoie de un pic de normalitate în buletinele de știri, de un pic de optimism. Iar dacă știrea bună se referea la un român sau la România se trezea brusc sentimentul de naționalism, de români mîndri, gata să se laude cu orice.
Cred, însă, că și în acest caz presa aplică eronat regula potrivit căreia oamenii nu vor să citească știri bune, că cele rele sau conflictuale se răspîndesc mai repede, au mai mare impact, în timp ce știrile bune sînt banale, plictisitoare. Am văzut chiar unele studii care vorbesc despre o predispoziție a creierului de a reacționa mai degrabă la informații conflictuale, negative, decît la cele pozitive sau care oferă soluții.
De fapt, încă din facultate, viitorii jurnaliști sînt învățați că o știre trebuie să iasă din comun, să vorbească despre un lucru extraordinar, controversat. Și poate și pentru a respecta această „regulă”, sînt tentați să caute doar astfel de aspecte, ignorîndu-le pe altele. Așa că publicul nu prea are de unde alege. Cum spuneam, știrile bune se găsesc greu. E mai facil să dai mai departe știri așa-zis rele, sînt mai evidente.
În presă există o vorbă: Good news, no news. Dar nu știu cum a ajuns expresia asta să fie de bază în jurnalism. Inițial, era folosită pentru a încuraja pe cineva care aștepta o veste. În ideea că, dacă s-ar fi întîmplat ceva rău, ar fi aflat. Și era folosită pe dos, în loc de no news, good news!
În presă, însă, good news e deseori egal cu boring news. Și, deseori, pentru a se minimaliza relevanța știrilor bune, se dau exemple de genul: faptul că răsare soarele în fiecare zi nu e o știre, e normal să se întîmple așa. Sau faptul că un ministru își face treaba nu e o știre, pentru asta e plătit. E, de fapt, o minimalizare prin exagerare.
La începutul anilor ’90, chiar înainte de izbucnirea furtunii digitale – dacă putem să-i spunem așa –, un cunoscut prezentator de știri la BBC, Martin Lewis, a sugerat într-un discurs că ar trebui să avem mai multe știri bune la televizor și în ziare pentru a contracara agenda deprimantă a știrilor „tradiționale”. Sau tradițional rele. El a fost atacat, atunci, de colegii săi jurnaliști care l-au acuzat de populism. Între timp, însă, lucrurile s-au mai schimbat. Unele ziare au – precum aveam și noi, la radio – rubrici dedicate unor altfel de știri, asociate într-un fel sau altul celor bune. Chiar dacă, adeseori, sînt incluse aici și știrile despre animale, de exemplu, care sînt savurate de către public.
Este însă foarte greu să găsești un echilibru. În fiecare zi, în fiecare oră, jurnaliștii trebuie să aleagă dintr-o multitudine de știri pe cele care cred ei că merită date mai departe. Alegerea este dificilă, ce-i drept. Dar ar fi mult mai simplu de făcut dacă s-ar ține seama de unul dintre criteriile de bază. Și anume interesul publicului.
Și ar fi mult mai simplu, pînă la urmă, dacă știrile nu ar fi împărțite între bune și rele. Regula e simplă: să prezinte realitatea. Dar să nu mai reducem realitatea la cea văzută prin ochelarii de cal pe care și-i pun, de multe ori, jurnaliștii. Tocmai ei – cei care ar trebui să aibă cea mai amplă deschidere.
Într-o presă dominată, însă, de aspecte negative, o dezbatere e binevenită. Dacă difuzezi sau publici și știri pozitive înseamnă că practici un jurnalism mai puțin critic sau mai puțin independent? Nici vorbă!
Tony Gallagher, acum editor la The Times, spunea acum cîțiva ani, pe cînd scria pentru Daily Mail, că dieta de știri merită să fie variată: „Ne străduim din greu să găsim povești pozitive și înălțătoare pentru că sîntem foarte conștienți de faptul că trăim într-o lume mizerabilă și sumbră, așa că ne orientăm spre lucruri vesele, aspiraționale. Facem asta parțial și pentru că vrem să ne asigurăm că oamenii nu sînt îngroziți cînd termină de citit ziarul”.
Iar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Liliana Nicolae este jurnalistă.
Foto: Jon S, Flickr
