Cînd începi să vezi cu urechile
Pentru mine, „istoria“ reportajului radio în România e foarte recentă. Era la începutul anilor 2000, cînd la BBC, secţia în limba română, avea să-şi găsească locul o rubrică săptămînală, marţea, la 14,20 – „Reportajul săptămînii“. Nu ştiu dacă ne-a învăţat cineva vreodată cum se face un reportaj la radio, ca la carte. Nu există o formulă clară, cum e în cazul ştirii, de exemplu, cu cele cinci întrebări clasice (cine, ce, cînd, unde şi de ce?). Dar şi la ştire, poţi să ai răspunsul la cele cinci întrebări, dar să nu iasă o ştire bună. Cu atît mai mult, la reportaj lucrurile sînt mai delicate. Există reguli, care diferenţiază reportajul radio de alte genuri, dar există şi libertatea de a încălca aceste reguli dacă rezultatul e unul bun. Eşti liber să fii creativ, să te joci cu sunetele, dar să nu fie doar o joacă.
Eu cred că acest gen a început ca un experiment şi cred că se experimentează chiar şi astăzi. Nu de puţine ori aud la un post de radio că „urmează un reportaj despre“, iar ceea ce urmează e cu totul altceva. Se spune cu prea multă uşurinţă reportaj la aproape orice: un interviu pe sub care se aude o muzică în surdină, un vox în care oamenii îşi dau cu părerea despre te miri ce, o relatare sau o „creaţie“ radio fără cap şi fără coadă, care sună bine, dar nu spune nimic. Se ratează uneori subiectul, alteori – atmosfera, deseori – coerenţa.
Oare cînd aţi ascultat ultima oară un reportaj la radio? Un reportaj bun, despre care să vorbiţi cu prietenii, pe care să-l share-uiţi pe Facebook sau care să vă facă să vreţi să mergeţi într-un loc sau să cunoaşteţi un om, tocmai pentru că reportajul cu pricina v-a incitat?
Ascultam mereu, tot la BBC, emisiunile Arena, duminica, la prînz. Ele erau următorul nivel, după reportaj: documentarul radio. Sau ceea ce englezii numesc
(deşi, uneori, în această categorie intră şi reportajele şi documentarele).
tratau complet şi complex diferite subiecte, de la politică externă la istorie, muzică sau economie. După ce ascultai o
puteai să spui că înţelegi mult mai bine un subiect. Şi multe dintre aceste emisiuni sînt la fel de actuale şi astăzi.
Îmi amintesc că Tatiana Niculescu-Bran, pe atunci redactor-şef al secţiei în limba română a BBC, obişnuia să spună că ascultătorii înţeleg mult mai uşor ce se întîmplă dacă faptele sînt prezentate altfel decît sec, printr-o ştire. E ca şi cum „le-ai da un medicament, dar cu o linguriţă de miere“ – spunea ea. Ideea e că un reportaj sau un documentar radio nu îţi dă doar informaţia, ci şi atmosfera, povestea, dar şi contextul. Reportajul sau documentarul radio ar trebui să te ia de mînă, practic, şi să te plimbe prin locuri pe unde n-ai fost, să te ajute să cunoşti oameni pe care nu i-ai întîlnit. E adevărat că poţi să faci acest lucru citind o carte sau privind un documentar TV. La radio, însă, eu zic că e mult mai provocator. Sunetele ajută foarte mult. Reportajul sau documentarul ideal la radio e cel în care realizatorul reuşeşte să expună toată povestea fără să spună, de fapt, vreun cuvînt, iar povestea e prezentată doar prin sunetele, prin atmosfera şi prin interviurile pe care le-a înregistrat pe teren. Emisiunea e reuşită de-abia atunci cînd ascultătorul începe „să vadă“ cu urechile.
Radiourile româneşti nu s-au dat niciodată în vînt după reportaj. Cu atît mai mult după documentar. Ar fi fost de aşteptat ca radioul public să încurajeze aceste genuri jurnalistice. Şi o face. Însă prea puţin. Nu se investeşte în acest produs. Emisiunile se fac fără deplasări (cu reţineri în privinţa anumitor subiecte, înregistrările se realizează mai mult în Bucureşti sau pe lîngă Capitală, printre alte sarcini de serviciu). La Radio România Cultural şi la Radio România Actualităţi există o emisiune dedicată documentarului radio. Dar la RRA totul se întîmplă la o oră la care, uneori, se transmit meciuri de fotbal în direct. Dacă te trezeşti de două-trei ori că în locul documentarului auzi fotbal… renunţi. Pe de altă parte, de multe ori vorbim, de fapt, despre nişte instantanee la radio (sub numele de reportaj), pentru că, în încercarea greşită, după părerea mea, de a ţine pasul cu radiourile comerciale, RRA a limitat foarte mult timpul acordat reportajului: un minut şi jumătate, maximum două.
Dintre radiourile private, doar Europa FM are o emisiune săptămînală de reportaj – uneori documentar. Şi la RFI se pot asculta din cînd în cînd aceste genuri, dar fără să existe o emisiune specială. Încercări – uneori reuşite, alteori mai puţin – sînt şi la unele posturi locale de radio. Asta pentru că, aşa cum spuneam, cei care conduc radiourile nu susţin aceste genuri. Costă bani şi e nevoie de timp (deşi, uneori, cîţiva reporteri pasionaţi fac deplasările pe banii lor, iar editările – în timpul liber). E adevărat însă că, de multe ori, nici jurnaliştii nu se înghesuie să facă reportaj sau documentar. E nevoie de timp, de răbdare, de o anumită pricepere pe care o capeţi după multe încercări. Pentru că – aşa cum spuneam la început – nu există o formulă pe care o aplici. Iar cei care predau reportajul radio la facultăţile de jurnalism o fac de multe ori doar teoretic.
Paradoxal în toată povestea asta este faptul că, deşi nici cei care conduc radiourile, nici mare parte dintre jurnalişti nu îşi doresc să facă reportaj sau documentar radio, ascultătorii sînt cei care vor să audă aşa ceva. Măsurătorile audienţelor arată că – acolo unde există emisiuni de reportaj sau de documentar radio – se înregistrează creşteri pe tronsonul respectiv. Pentru că oamenii vor să asculte poveşti.
Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM.