Liliana NICOLAE

O adevărată provocare să găsesc mahalaua de azi! Dacă ar fi fost să mă iau după organizarea veche a Capitalei, cînd toate cartierele se chemau, de fapt, mahalale – chiar şi cele din buricul Bucureştiului –, aş fi făcut o mică nedreptate, am zis eu!

Este un bărbat înalt, cu o barbă lungă, revărsată peste piept. Poartă haine mînăstireşti, negre, cu care mătură pămîntul. Uneori, ia un toiag şi-un cîine şi pleacă prin pădure. Caută ierburi. Sau, pur şi simplu, se bucură de o zi cu soare. Sau cu ploaie mocănească. Alteori, duminica mai ales, coboară în Braşov.

La Sfîntu Gheorghe, viaţa are alt ritm. Drumul de peste patru ore cu vaporul, de la Tulcea, te pregăteşte pentru ritmul ăsta. Te simţi de-al locului, de cum pui piciorul pe drumul nisipos care leagă debarcaderul de sat. Printre cei care se pregătesc să coboare de pe Catamaran, un bărbat încă tînăr îşi face loc printre călătorii amestecaţi: turişti şi localnici.

Cu Ionuţ m-am întîlnit între un concurs pe care tînărul l-a avut în Statele Unite şi altul în Europa. Îl văzusem la televizor şi credeam că l-aş recunoaşte din prima. Nici vorbă. Eu intram în liceul la care învaţă, el ieşea să mă aştepte, aşa că am trecut senini unul pe lîngă celălalt.

Insula Ada Kaleh se afla undeva la 3 kilometri în aval de Orșova, în mijlocul Dunării. În 1970, cînd a fost inundată la cererea lui Ceaușescu, pentru a se construi Hidrocentrala Porțile de Fier, pe insulă trăiau mai puțin de 500 de locuitori, majoritatea turci. Toți au u fost strămutați. Ada Kaleh avea cam 2000 de pași pe lung și 500 pe lat.

Cuca e o comună din judeţul Argeş. Poate cea mai mare. De ea aparţin 14 sate, printre care şi Măcăi. Pe vremuri, Măcăi era comună, iar Cuca – un sat care aparţinea de Măcăi. De aici denumirea de Cuca Măcăii. Deşi astăzi ar trebui să fie exact pe dos. Adică Măcăii Cucii.

Într-o zi, Mihai Rosus trecea prin Piaţa 700 din centrul Timişoarei. Pe una dintre străzile din apropiere, cîţiva copii ai străzii încinseseră un meci de fotbal cu o minge dezumflată. Ideea i-a venit pe loc: „Ce-ar fi dacă am face o echipă de fotbal cu oamenii străzii?“. Pe vremea aceea, Mihai Rosus era asistent social la o fundaţie care se ocupa de oamenii fără adăpost.

Totul a început de la un film. Pay Forward. În film, un puşti primeşte la şcoală o temă care-l pune pe gînduri: să facă ceva care poate schimba lumea. Şi începe cu lumea din jurul lui. Mai întîi încearcă să schimbe viaţa unui homeless pe care-l vedea zilnic, în drum spre şcoală. Apoi, viaţa mamei lui, care avea probleme cu alcoolul.

Unii cred despre el că este un erou. Alţii îl admiră pentru curajul şi puterea pe care le-a avut ca să treacă peste un incident care i-a schimbat viaţa: Laurenţiu Şerban avea 26 de ani cînd şi-a pierdut un picior în Afganistan, după ce a călcat pe o mină antipersonal, încercînd să salveze nişte camarazi surprinşi de o explozie într-un TAB.

În urmă cu cinci ani, la „Revelionul Integrării“, mă aflam în stradă, cu microfonul în mînă, „la datorie“. Ţin minte că am cîntat alături de un grup de tineri, am ţipat la miezul nopţii, bucurîndu-mă de focul de artificii, dar am şi înregistrat în stînga şi-n dreapta răspunsuri, opinii.

La Criţ ajungi dacă, în drumul dinspre Rupea şi Sighişoara, faci la stînga, atras de adunătura de acoperişuri ţuguiate şi de turla bisericii aflate pe un deal, care se vede de departe, din orice direcţie vii.Pînă la biserică, satul îţi poate părea pustiu.

Alexandru, Mădălina şi Florin au ochii alungiţi, faţa puţin turtită şi un zîmbet larg. Ai putea să crezi că sînt fraţi. De fapt, au Sindromul Down. Iar persoanele cu Sindromul Down arată cam la fel. Cînd ne-am cunoscut, Alexandru mi-a sărutat mîna cu un gest delicat şi neaşteptat. Peste cîteva minute avea să apară şi Mădălina.

E o seară liniştită. Totul e învăluit într-o lumină palidă, nostalgică, de început de toamnă. Covaci Istvan gîndeşte cu voce tare că anul trecut, pe vremea asta, făcea focul la pensiune. „Acum – îmi spune – mai ţine Dumnezeu cu noi!“ Clopotul bisericii bate peste sat şi oameni îndoliaţi, ca nişte umbre, coboară dealul. În urma lor: alt clopot, alte umbre, legănîndu-se uşor.

Căminul are la intrare o firmă ruginită, pe care de-abia ghiceşti ce scrie. Cîteva trepte tocite, tavanul periculos de şubred, duşumeaua crăpată. Căminul stă să pice. O parte din tavan a picat deja, astă-vară. Clădirea care adăposteşte Căminul cultural din Năsturelu, judeţul Teleorman, a fost construită în 1954.

Traversăm un hol răcoros în care se află un cuptor vechi cît casa. Casa Melas. Michael von Melas s-a născut lîngă Sighişoara şi a fost general în armata austriacă. Generalul ar fi locuit la începutul secolului al XIX-lea în casa din strada Bastionului, numărul 5. Acum, doamna Irina are camerele de la parter. Două camere şi o bucătărie.

Am ajuns la Sighişoara, undeva după prînz. Zi călduroasă, nu foarte mulţi turişti. Iar cei care erau se învîrteau pe străzile înguste într-un ritm care nu ţinea cont nici de bătăile ceasului din Turn, nici de cele ale toboşarului. Toboşarul e înalt şi mîndru. Poartă pe cap o bonetă de culoarea vişinei, cu un ciucure atîrnînd şic într-o parte.

Singurul lucru pe care Carmen spune că poate să-l facă împotriva stresului este o lună de concediu pe an. „Ne pregătim concediul cu luni înainte, ca totul să fie foarte bine organizat. E o lună în care mergem în lume, să vedem cum trăiesc alţii, să vedem locuri frumoase şi – ceea ce este cel mai important! – să uităm că sîntem angajaţi.“

Medicul Bulumac le plînge de milă localnicilor. El spune că, de-acum, se vor duce la Alexandria, unde vor fi diagnosticaţi, apoi… „li se pun analizele pe burtă şi sînt trimişi acasă. Aşa se întîmpla şi pînă acum. Numai că ei nu se duceau acasă, ci veneau la noi, că pentru asta erau spitalele mici. Degeaba ştii ce boală ai, dacă nu are cine să te îngrijească, cine să-ţi aplice un tratament.“

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu visez la o grădină, pe care sper să o am cîndva, undeva. Cîteva rînduri de flori, cîteva rînduri de legume, iar dacă ar fi şi o mică livadă, în care să mă furişez cu o carte în mînă, sau din ale cărei fructe să mă apuc să fac dulceţuri şi compoturi cu care să-mi răsfăţ prietenii… tabloul ar fi complet!

Primul deţinut pe care-l cunosc este un bărbat de aproape 50 de ani. Scrie o declaraţie în care spune că e de acord să dea un interviu şi începe povestea: „Totul s-a întîmplat acum trei ani. Într-o seară, am fost la un club, am cunoscut o fată şi am plecat de acolo împreună. Pe drum... un accident de maşină, iar fata a murit pe loc. Atunci o cunoscusem. O vedeam prima oară în viaţa mea!“.

Mă priveşte de sub cozorocul şepcii de piele, trasă şmechereşte pe ochi, într-o parte. Îmi zîmbeşte, şi-i văd cei doi dinţi aurii din faţă: „I-am îngropat pe toţi, domnişoară! Pe toţi 220.000!“. Îmi spun că ăsta-i omul pe care-l caut. Ştie tot ce mişcă, dar mai ales ce nu mişcă. E – aşa cum îi place să spună – „master“. Deşi, pe uşa biroului scrie „Maistru înhumare“.

Georgiana de la trei termină liceul în vară. Ca orice tînără de vîrsta ei, e interesată de băieţi şi de haine la modă. Deşi, în oraşul ei nu prea sînt magazine cu astfel de haine, iar salariile părinţilor ei ajung – împreună! – la puţin peste 10 milioane de lei vechi. Georgiana de la trei e printre primii elevi din clasa ei. Rar ia cîte un 8 sau 7.

Radu este primul român care a ieşit din autism. El a beneficiat în urmă cu şapte ani de o terapie nouă pe atunci, în România. Este vorba de terapia ABA (Applied Behavior Analysis, adică – Analiza Comportamentală Aplicată). Am stat de vorbă aproape o oră. La discuţie a participat şi mama lui Radu, Cristina Nedescu.

Dacă n-ar fi ajuns un comic vestit ar fi fost, poate, un mecanic bun sau un mare trompetist. I-au plăcut motoarele, dar şi muzica. A început să meargă şi să vorbească mai tîrziu decît ceilalţi copii. Pe la patru ani. Deodată s-a ridicat în picioare şi tot atunci a început să vorbească! De fapt, a început să vorbească şi să cînte cam în acelaşi timp.

Bojdeuca din Ţicău are o prispă îngustă pe care Ion Creangă obişnuia să doarmă, uneori şi pînă la sfîrşitul lui septembrie, dacă nu venea frigul aşa repede. Are în spate dealurile Ciric şi Şorogari. În faţă, urci o pantă uşoară, nimereşti în Sărărie. Nici n-ai zice că bojdeuca se află, pînă la urmă, în oraş.

Constantin Chera lucrează în arheologie din 1966, pe cînd era elev şi a făcut practică pe un astfel de şantier. Apoi a urmat facultatea şi peste zece ani avea să-l întîlnească pe unul dintre primii arheologi submarini din România – Constantin Scarlat. Acesta l-a făcut să-i placă să se scufunde în Mare şi să descopere arheologia altfel.

Am citit cartea de reportaje a lui F. Brunea-Fox… cred că acum 15 ani. Mi-a rămas în minte reportajul de la Lărgeanca – „Cinci zile printre leproşi“. Nici nu ştiam la vremea aceea că, încă, mai există în România o leprozerie. Cînd am aflat de ea (cea de la Tichileşti), mi-am dorit să ajung acolo, să scriu un reportaj. Nu ştiu dacă dorinţa avea de-a face cu ceea ce caută fiecare reporter (să ajungă în locuri spectaculoase în felul lor) sau cu reportajul lui Brunea.

Viaţa pare atît de simplă în satul acela mic din inima secuimii! Biserica. Şcoala. Căminul cultural. Şi cercul se închide. Biserica e mică şi albă. Domină satul de pe un deal ca o spinare de animal obosit de muncă. Mă ridic pe vîrfuri, pun mîna streaşină la ochi şi mă uit pe geamul pătrăţos. Înăuntru – rînduri goale de bănci, o pianină şi steagul Ungariei arborat într-un colţ. Cînd e slujbă, cel puţin jumătate dintre cei 100 de locuitori ai satului îşi ocupă tăcuţi locul în băncile bisericii. E

Într-o noapte am plecat pe străzile Bucureştiului în căutarea oamenilor fără casă. Am însoţit, de fapt, o echipă a unei organizaţii neguvernamentale – Samusocial. Am împărţit pături, medicamente, supă şi ceaiuri calde, împreună cu Narcis Mica – medic, şi Cezar Răcaru – şofer. „Mai întîi – mi-au spus cei doi – mergem la cei pe care-i cunoaştem.“

O categorie aparte o reprezintă foştii copii ai străzii. Prin anii ’90 aveau 7-8 ani, acum au peste 20. N-au nici o calificare, unii n-au mers la şcoală nici măcar o zi, cei mai mulţi se droghează…

Soarele nu se ridicase mai sus decît catargul vaporului arăbesc oprit în port încă de ieri. Era un vapor mare care domina clar portul mic de la Sulina. Aveai impresia că, dacă un val l-ar fi culcat la pămînt (ceea ce era imposibil, bineînţeles!), ar fi ajuns cu vîrful catargului dincolo de strada a şasea a micului oraş, cu drumurile acoperite de nisip.

Se spune că dacă mănînci miere cu scorţişoară scapi de senzaţia de balonare şi de durerile de stomac. Tot mierea cu scorţişoară e bună pentru durerile de dinţi. Sau pentru întărirea imunităţii. Ba chiar şi pentru scăderea colesterolului. Iar dacă le

Pentru prima dată după mulţi ani, Chişinăul a avut un Crăciun liniştit, cu un singur brad, fără scandalurile din trecut cînd

Pe vremea lui Ceauşescu, Văii Jiului i se spunea "Valea Fericirii", pentru că se cîştiga bine din minerit şi au venit aici oameni din toate părţile ţării....

Am un prieten interesat de ceasuri. Ştiam că citeşte reviste de specialitate, că ştie o mulţime de lucruri şi că e atent la tot felul de amănunte atunci cînd cumpără un ceas....

Se spune că doi americani stăteau de vorbă: "Unde te duci?" "În România, la Zimnicea." "Ai înnebunit?! Nu te duce! Am fost şi eu acolo, cu avionul. Nici nu ştiu cum am scăpat!...

Pare un tip obişnuit. Început de chelie şi o coadă lungă, la spate. Un "cioc"

"Da, de mîine nu voi mai fi la fel. Mîine voi fi

Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare e situat la marginea localităţii cu acelaşi nume (ca majoritatea spitalelor de acest fel). Pavilioanele lungi şi vechi semănau cu o cazarmă....