Șansa provincialului
Georgiana de la trei termină liceul în vară. Ca orice tînără de vîrsta ei, e interesată de băieţi şi de haine la modă. Deşi, în oraşul ei nu prea sînt magazine cu astfel de haine, iar salariile părinţilor ei ajung – împreună! – la puţin peste 10 milioane de lei vechi. Georgiana de la trei e printre primii elevi din clasa ei. Rar ia cîte un 8 sau 7. În rest, numai 9 şi 10. Deşi, din discuţiile cu ea am aflat că acum cîteva luni nu ştia cine a fost Hitler, nu cunoaşte bine o limbă străină şi rar citeşte o carte. Vorba ei: „Mama a pus toată viaţa în bibliotecă bibelouri, nu cărţi!“.
Ce va face Georgiana cînd va termina liceul?!...
Dacă o întrebi, spune că ştie că „nu poate să facă nimic în viaţă fără facultate“. Aşa că vrea să meargă la o facultate. Dar nu ştie exact unde. „Ceva… la administraţie sau la contabilitate!“ – că ăsta e profilul liceului ei. Şi mai spune că i-ar plăcea să lucreze „la birou“ sau „la o bancă“. „I-ar plăcea“ e un fel de-a spune. Pentru că, de fapt, nu o încîntă deloc să stea toată ziua cu ochii în calculator, înconjurată de hîrtii.
Dar e ceea ce pare a fi o slujbă bună. „Curată.“ Adică te îmbraci frumos la serviciu, nu faci muncă fizică, nu te murdăreşti pe mîini sau pe haine (iar ăsta e un criteriu pentru ca, în lumea ei, o slujbă să fie considerată bună!), ai program fix, şi „nu dai în brînci“.
Georgiana nu are nici un hobby. Nu merge la cinematograf şi nici la discotecă. Pentru că în oraşul ei nu există nici una, nici alta. De fapt, discotecile se numesc mai nou cluburi, iar din astea ar găsi vreo două, însă prea „deochiate“ pentru o fată cuminte, de liceu, ca ea!
În oraşul ei (care e şi al meu!) tinerii visează sau încearcă să plece. La Bucureşti. E cel mai aproape şi („toată lumea ştie!“) e mai uşor să găseşti un loc de muncă, iar salariile sînt mai mari. Cam asta e filozofia giurgiuveanului tînăr!
Mulţi însă sînt conştienţi că nici în Capitală nu umblă cîinii cu covrigi în coadă, că dacă n-ai pe cineva să te ajute, te descurci greu, şi chiar dacă salariul e mai mare şi cheltuielile sînt pe măsură. Aşa că totul pare un cerc vicios!
Tot la Bucureşti visau giurgiuvenii şi pe vremea lui Ceauşescu. Numai că atunci erau mult mai puţini cei care reuşeau să ajungă la facultate, în Bucureşti (că „se intra mai greu“) şi atîta timp cît în oraşul lor puteau să găsească un loc de muncă, toată lumea era mulţumită.
Colegii de clasă ai Georgianei sînt la fel de dezorientaţi. Unii vor să se înscrie la mai multe facultăţi. Poate au şansa să fie admişi la una dintre ele fără să plătească taxa! E ca la ruletă: unde-o fi! Nu contează! Important e să aibă o diplomă şi pe urmă mai văd ei! Deşi spun că şi aşa le va fi greu: au nevoie de bani pentru cărţi, chirie, haine, tot felul de taxe. Prind mai mult curaj la gîndul că poate nimeresc la aceeaşi facultate cu un prieten sau măcar cu altcineva din oraş. Se pot ajuta unul pe altul, împart cheltuielile şi nici nu se vor simţi aşa stingheri printre noii colegi, în oraşul care le e aproape străin şi atît de diferit de oraşul lor, unde ştiu fiecare loc, iar oamenii se salută între ei – ca la ţară! – chiar dacă nu se cunosc foarte bine. În plus, la Giurgiu nu e nici metrou, nici tramvai, ci doar o linie de autobuz care străbate oraşul de la un capăt la altul în vreo 15 minute! Capitala îi sperie, dar îi şi atrage.
Georgiana crede că dintre colegii ei de clasă unul are clar şansa să plece din oraş. Edi a mers de mic la arte marţiale, a fost la tot felul de competiţii, a luat cîteva premii („e campionul clasei!“) şi ştie sigur ce va face. Va merge la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi, mai mult ca sigur, va avea o carieră în domeniu. Pe strada care duce spre centru, cinci tineri merg înşiraţi de-a latul trotuarului, că de-abia ai loc de ei. Poartă blugi prespălaţi, ca o uniformă, şi hanorace. Doi fumează, ceilalţi trei mănîncă seminţe. Cînd le spun ce mă interesează, rămîn un pic blocaţi, apoi îşi revin, încep să rîdă şi dau să treacă mai departe: „Haideţi, doamnă! Ne luaţi pe noi cu chestii de-astea!...“
„Bă, mie mi-a zis tata, că dacă nu iau BAC-ul, direct pe şantier mă duc, frate!“
„Şi dacă-l iei?“ îl întreb.
„Tot pe şantier! Că în oraşul ăsta n-ai unde în altă parte!“ Unul dintre cei cu seminţele zice că nu e chiar aşa şi că „dacă ai pile“ găseşti şi în Giurgiu un loc de muncă. Ei – cei cinci – nu se gîndesc să plece la Bucureşti. „N-avem noi faţă de Capitală!“ „Poate să plecăm în Italia sau Spania! Că şi aici, să munceşti şi să munceşti degeaba, nu se merită, să moară mama!“
Cu toate astea, autobuzele care fac curse la Bucureşti sînt pline la sfîrşit de săptămînă de giurgiuveni studenţi. Dar şi de tineri care lucrează în Bucureşti şi fac naveta de cîteva ori pe săptămînă. Arată altfel, se îmbracă altfel, au parcă şi altă atitudine.
Taximetriştii din oraş îi ştiu foarte bine, pentru că le dau de lucru duminica după-amiază, cînd merg „la microbuz“. Cînd se urcă în taxi, nici nu e nevoie să spună destinaţia.
O ghiceşti după „aerul de Bucureşti“ pe care-l au tinerii şi după sacoşele doldora de mîncare, să le ajungă toată săptămîna! Mame grijulii au pus acolo şi friptura, şi checul, şi ouăle fierte („că la Giurgiu sînt mai ieftine!“), borcanul cu compot, pînă şi sticla cu socată („făcută de tata vara trecută“, „să nu mai dai banii pe prostii la Bucureşti!“). Ei sînt norocoşii („noroc că au părinţii bani să-i ţină la Capitală!“). Ei par să aibă o şansă în plus. Unii profită de ea. Încep să vină acasă din ce în ce mai rar: la Bucureşti au job-ul, camera cu chirie, prieteni noi, chiar şi o carieră!
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.
