Căminul cultural, Gongu şi cultura la sate

Toată nebunia (căci e o nebunie!) a început în iulie 1990, cînd Primăria a scos postul la concurs. Pe atunci, Căminul era părăsit şi devastat. Au urmat cîteva luni de muncă patriotică: spălat geamuri, curăţat duşumele, îndepărtat pînzele de păianjen şi praful, schimbat uşile, o mînă de var în sala pustie şi mare... şi gata! Apoi, un glob cu oglinzi agăţat în tavan. Se învîrtea uşor şi atunci cînd lumina colorată bătea în cioburile de oglindă, sala întunecată părea... fermecată! Iar cînd din boxele agăţate pe pereţi, undeva deasupra scenei, se-auzeau vedetele vremii (C.C. Catch sau Albano şi Romina erau nelipsiţi!) - discoteca era gata. Cu banii obţinuţi se mai cumpăra un bec, un lacăt sau se schimba un geam spart. Apoi s-a adus şi o masă de ping-pong şi tinerii au început să treacă mai des pe la Cămin. În acelaşi an - 1990 - se formează o echipă de dansuri. Populare, bineînţeles. Gongu pleacă prin sat şi adună toţi lăutarii într-un taraf. După primul an - primul concurs. Şi primul premiu. Întîi, pe judeţ. "Toată lumea era entuziasmată! Aveau poftă de cultură - îmi spune Lucian Gongu (şi se vede clar că-i face plăcere să-şi amintească vremurile acelea!). Şi mi-am zis: acum e momentul! Anul următor am adunat o mînă de copii şi am făcut o trupă de teatru. Parcă-i văd: neîncrezători, un pic speriaţi, îşi dădeau coate şi chicoteau: Noi? Teatru?! La ţară?! Şi tot ei au zis pînă la urmă: de ce nu?" I-au zis "Cronos" şi s-au apucat de repetiţii. Încuiau uşa căminului şi nu mai ieşeau de acolo cu orele. Lumea prin sat începuse să se întrebe: "Ce-o face Gongu cu fetele şi cu băieţii în cămin cu uşile încuiate?". Iaca... teatru! Primul spectacol a umplut sala: 400 de oameni din sat - de la primar la bătrînii suspicioşi, dar curioşi. S-a jucat O soacră de I.L. Caragiale. "A fost un succes, ne-au aplaudat mult... ce mai! le-a plăcut! Că pe urmă mă opreau pe stradă să mă întrebe cînd e următorul spectacol!" - povesteşte directorul Căminului Cultural. Data de 24 septembrie 1992 a marcat prima ieşire în public, pe o scenă din afara satului: la festivalul de umor "Constantin Tănase" din Vaslui. În scurt timp a urmat Sorin şi Irina de Tudor Popescu, o piesă care s-a jucat cu autorul în sală. Apoi, acesta avea să scrie o cronică despre "Nebunii frumoşi ai Teatrului ŤCronos»". A fost anul şi premiera. Cînd jucau acasă - la premieră se intra doar cu invitaţii (ca la teatrele mari!), iar seara următoare - gratis, pentru tot satul. - Păi, cam asta e povestea! zice Gongu. - Dar acum, spune-mi, mai există "Cronos"? - îl întreb eu. Da’ cum să nu! Repetăm! Am intrat în repertoriul internaţional. Pregătim pentru toamnă Boeing! Boeing!, cu nişte stewardese, scrisă de un italian. Cîte Cămine, atîtea variante... La Malu, Căminul Cultural nu e un palat. Nu s-au pus geamuri termopan (!!!), iar prietenul meu, directorul Lucian Gongu îşi spală singur perdelele din biroul plin cu poze de la festivaluri. Tot el dă cu mătura sau se urcă pe schelă, alături de muncitori, cînd se repară cîte ceva. Primarii s-au tot schimbat. Gongu a rămas la Cămin şi s-a înţeles cu toţi. Căci - îmi spune - ăsta e secretul: să te înţelegi cu primarul, că e singurul sprijin. De la Ministerul Culturii - nici o şansă! Dincolo de asta, povestea prietenului meu, directorul de Cămin Cultural, e una de succes. Însă în multe sate, "pofta de cultură" de care vorbea Gongu s-a dus de mult. Siliştea, Teleorman. În centrul comunei, chiar vizavi de Primărie, o clădire proaspăt văruită, într-un albastru spălăcit. Intru. În dreapta - o uşă de termopan pe care scrie: BIBLIOTECĂ. Programul: cîte două ore pe zi, de două ori pe săptămînă. În faţă - sala de spectacole a căminului cultural. Lîngă scenă, o masă, ca o catedră, la care o doamnă completează de zor nişte formulare. Sala - plină de bătrîni în haine cenuşii. Toţi ochii se îndreaptă spre mine, cînd deschid uşa. Mă aşez pe un scaun, încercînd să mă pierd în mulţime. N-am şanse. Port un pulovăr verde. Dar, aflu ce mă interesează: se dă ajutorul de încălzire. Adică banii pentru lemne. Ce spectacole? Ce discotecă? Ce dansuri sau lăutari? Din cînd în cînd, sala se umple în campania electorală. ● Voineşti, Dîmboviţa. Ei bine, aici Căminul Cultural arată ca un palat, asemeni vilelor care au răsărit în localităţile mai înstărite. Clădirea impunătoare din centrul comunei, înălţată cu bani de la Uniunea Europeană, e gata să-şi deschidă porţile pentru discotecă şi nunţi. "Asta chiar era o problemă, să ştiţi!" - îmi spune primarul Mihai Tiţă. "Cînd era o nuntă, n-aveai unde s-o ţii! Trebuia să mergi 25 de kilometri pînă la Tîrgovişte!" Primarul nu spune o vorbă despre activităţi culturale. Poate în satele alăturate. Căci şi acolo, tot prin programe europene, se renovează Căminele Culturale. ● Cartojani, Giurgiu. Cămin Cultural cu aspect de vilă proaspăt tencuită. Pînă de curînd - depozit de materiale de construcţii. Mai nou, Primăria a închiriat spaţiul unui om de afaceri. La rîndul lui, acesta îl va închiria pentru discotecă şi nunţi. Vestea bună e că s-a angajat să pună sala la dispoziţia şcolii din comună pentru serbări sau spectacole. ● Pereşti, Ilfov. Reporter: Aveţi Cămin Cultural în comună? Viceprimar: Sigur. Avem două. R.: Şi..., se întîmplă ceva în ele? V.: Nu, le ţinem încuiate. În unul plouă... R.: Nici măcar discotecă? V.: Nici. R.: Nici măcar un spectacol? V.: Nţ! R.: Un film? V.: Nţ! R.: Dansuri?... Un taraf? V.: Nimic! R.: Un club... V. (deja iritat!): Nimic, domnişoară! Credeţi că ar veni cineva? Habar n-am! Dar am putea încerca! După 1989, multe Cămine Culturale au fost devastate. S-au furat - ca şi la CAP-uri! - cărămizi, uşi, scaune. Casetofonul sau magnetofonul din dotare, aparatul de proiecţie - pentru filme - au dispărut şi ele, în multe locuri. Cînd la sate au apărut "micii întreprinzători", unele cămine s-au transformat în cîrciumi. După o vreme, autorităţile au încercat să revină la activitatea iniţială ("focar de răspîndire a culturii", "edificiu care să favorizeze manifestările culturale"...). Ce ştie şi ce face ministerul Irina Balotescu se ocupă din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de un program guvernamental de "reabilitare, modernizare şi dotare a aşezămintelor culturale din mediul rural şi mic urban", pe baza Ordonanţei de Urgenţă 118/2006. I-am cerut cîteva informaţii despre acest program şi despre situaţia generală a căminelor culturale din toată ţara, cîte mai există, cîte funcţionează, cîte s-au degradat, cine asigură finanţarea activităţilor şi dacă există la minister informaţii despre Cămine Culturale care se remarcă prin activităţi speciale. Iată răspunsul domniei sale: "Ideea de la care s-a pornit a fost aceea că, pentru derularea unor proiecte culturale este nevoie de un spaţiu, de un corp Ťfizic». S-a dorit dizolvarea ideii că evenimentele culturale se întîmplă numai în zonele şi spaţiile deja consacrate, mai ales că imaginea generală a ideii de cămin cultural sau de casă de cultură este încă asociată cu un loc în care se fac nunţi şi, eventual, în care se organizează anumite festivaluri de folclor. În multe cazuri lucrurile au stat sau încă stau în felul acesta, şi tocmai de aici necesitatea schimbării. Ordonanţa 118/2006 a intrat în vigoare la sfîrşitul lunii decembrie. De atunci, la sediul Ministerului Culturii şi Cultelor au fost primite peste 200 de cereri de finanţare privind reabilitarea aşezămintelor culturale din mediul rural şi mic urban. Textul Ordonanţei prevede ca cererea de finanţare să fie însoţită de un studiu de fezabilitate şi de un proiect cultural pe o perioadă de minim 5 ani, la acestea adăugîndu-se o cotă de cofinanţare de 20% din valoarea costurilor, care nu pot depăşi 100.000 de euro (plafonul minim fiind 2800 de euro). Conform textului Ordonanţei de Urgenţă, a fost elaborat Ghidul Programului operaţional, care se afla deja, în formă de proiect pe site-ul ministerului. El cuprinde, detaliat, criteriile de eligibilitate pentru solicitant, cheltuieli şi activităţi propuse spre finanţare. Sînt, de asemenea, precizate, criteriile de selecţie în baza cărora comisia de evaluare a dosarelor va lua decizia legată de acordarea finanţării. Ghidul este deocamdată în stadiu de proiect, întrucît au fost făcute o serie de amendamente care urmează să treacă de decizia finală a Camerei Deputaţilor. Dintre acestea, cel mai important ar fi extinderea programului şi la construcţia de aşezăminte culturale de la zero în localităţile unde acestea nu există, întrucît s-a constatat interesul deosebit pentru acest program, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că aceste cazuri nu sînt extrem de numeroase, construcţia fiind, în unele zone, salvatoare pentru anumite tradiţii, obiceiuri şi a altor elemente de patrimoniu cultural imaterial. În cazul în care acest amendament va fi - aşa după cum sperăm - acceptat, Ghidul va fi completat în acest sens. Referitor la sursa banilor, aceasta este bugetul de stat. Amendamentele de care vă vorbeam prevăd o creştere a sumei maxime acordate şi a perioadei de derulare a programului, de la doi la trei ani. Se prevede reducerea cofinanţării de la 20% la 10%, tocmai pentru a facilita obţinerea fondurilor. Vă pot spune şi că, în subordinea ministerului există o serie de instituţii specializate care au exact rolul de a deţine anumite baze de date, de a efectua cercetări în domeniul patrimoniului cultural imaterial. De pildă, Centrul Naţional pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale are ca scop menţinerea unei legături directe cu toate centrele de cultură din ţară, iar activităţile sînt prezentate Centrului; această politică de descentralizare s-a realizat în ideea de a facilita desfăşurarea activităţilor, în sensul că este mult mai uşor să ştii exact cui te poţi adresa în anumite chestiuni şi cui pentru altele. În privinţa Căminelor Culturale cu o activitate specială, trebuie să precizez că sînt multe în care nu se întîmplă numai festivaluri, ci şi proiecte culturale foarte importante. De pildă, în localitatea Sîntămăria-Orlea, care a intrat într-un proiect cultural iniţiat de Muzeul Naţional al Ţăranului RomÈn şi care a şi cîştigat premiul ministerului, ŤPatrimoniu cultural imaterial». Aşezămintele culturale au început să se implice foarte mult şi în parteneriate cu instituţii similare din străinătate. La Sulina există, de asemenea, un aşezămînt cultural cu o activitate bogată, mai ales că acolo este vorba de un mozaic etnografic, există mai multe minorităţi şi fiecare se manifestă în manieră proprie, un lucru benefic. Există aşa-numitele zone consacrate, turistice, cum ar fi Maramureşul, şi altele mai puţin cunoscute, dar foarte interesante ca spaţiu etnografic, precum Dobrogea sau Oltenia." După cum se vede, la un singur lucru n-a reuşit să ne răspundă ministerul (în epoca descentralizării), la întrebările exacte: cîte asemenea Cămine Culturale mai există şi cîte s-au degradat total în ultimii 17 ani?