Drumul la stîna
Petre Birău ne-a întrebat de trei ori: "Gîndiţi-vă bine: mergeţi sau nu mergeţi?". Noi eram hotărîţi să facem drumul pînă la stînă, aşa că am ţinut-o pe-a noastră: "Sigur că mergem!". "Bine, atunci la 9 dimineaţa sînteţi la mine acasă!" Reuşim să-l convingem la un 9 şi jumătate, aşa că, a doua zi, la ora stabilită sîntem cu maşina la porţile mari ale casei lui, aşezată în deal, la poalele masivului Şureanu, din Parîng. Petre Birău ne vede de pe prispă şi coboară în grabă, alunecînd parcă peste trifoiul din curte acoperit încă de rouă. Ursu " un cîine cu blană ca de oaie " aleargă în urma lui în salturi. Nuţica " nevasta de-a doua " apare şi ea în prispa casei, să ne primească. A pregătit deja rucsacul pentru drum. Asta înseamnă: o bucată de brînză de oaie, una de slănină, pîine şi (ne-am fi aşteptat la ceapă!...) doi ardei mari şi graşi. Ca un veritabil excursionist, Petre Birău aruncă rucsacul pe umăr. Îşi pune pe cap o pălărie mică şi rotundă, din postav negru, iar de după uşă ia un băţ lung, cu o măciucă la unul din capete. Se cheamă boată şi e nelipsită de la stînele ciobanilor din Valea Jiului. Nu e nici cald, nici frig. Nici soare, dar nici semne de ploaie. Aşa că o luăm spre munte, toţi patru, peste păşunile cu fîneaţă. După primul deal, începem să gîfîim şi să cerem pauze dese, sub pretextul… "hai să mai facem o poză!" sau "hai să admirăm peisajul!". Petre ne spune din nou: "Dacă vă răzgîndiţi, acum e momentul s-o faceţi. Ne putem întoarce!...". Nici gînd! Mergem mai departe şi, după vreo patru dealuri, urcate şi coborîte, drumul se pierde prin pădure, într-un urcuş uşor. Trecem pe lîngă un gard, de care e legată o vacă. A lui. Bărbatul îi vorbeşte animalului ca unui copil, într-o limbă ştiută doar de ei: "Hai, Fătăluca! Fătăluca, Fătăluca… nemenia, ha!". Iar vaca îi răspunde printr-un muget lung. Puţin mai încolo, întîlnim cîţiva cai, lăsaţi liberi prin pădure. Cai frumoşi, de munte, zdraveni, tocmai buni să tragă după ei cîte un buştean. Petre Birău vorbeşte cu animalele şi le mîngîie coama deasă " pe care localnicii o împletesc sau o împodobesc cu panglici, atunci cînd se duc la cîte o serbare cîmpenească " sau coama ciufulită în care s-au prins frunze uscate. Întîlnirea cu caii ne-a luat prin surpindere, pe noi, oameni neobişnuiţi cu muntele şi cu animalele crescute în semisălbăticie. Prin surprindere ne-a luat şi apariţia unor cîini de la o stînă. Petre Birău îi îmblînzeşte însă fără să facă mare lucru. Le aruncă o bucată uscată de şorici, le spune două-trei vorbe, şi mergem mai departe, prefăcîndu-ne că nu băgăm de seamă că încă ne latră straşnic, fără să se apropie însă de noi. E clar că între oamenii locului şi animale " oricare ar fi ele " e o legătură aparte. De altfel, Petre Birău ne spune că, în copilărie, cînd rămînea peste noapte la stînă, se simţea în siguranţă doar atunci cînd auzea cîinii afară, lătrînd. Mina Lonea şi turnul Eiffel În urma noastră " satul Cimpa, risipit pe dealuri. Spre vale " Jiul de Est, iar în depărtare, un furnal, o schelă, un pod suspendat " o construcţie ciudată, făcută parcă fără nici o noimă. Construcţia domină peisajul. E mina Lonea. Acolo a lucrat şi omul nostru, Petre Birău. "Cînd s-a deschis mina, ciobanii din zonă au cam lăsat oile. Apoi, prin ’40, cine se ducea la mină scăpa de Armată, nu era trimis pe front, şi atunci mulţi au ales mina. Iar cînd au văzut că se cîştigă şi bine, oricît era de greu, s-au dus tot mai mulţi." La un moment dat, pentru cîţiva ani, pînă şi preotul satului a lăsat cădelniţa pentru lămpaş. Exploatarea de la Lonea a fost deschisă în urmă cu aproape 150 de ani, timp în care a suferit mai multe restructurări. La ultima, acum cîţiva ani, Petre Birău a fost disponibilizat. Şi-a luat salariile compensatorii şi a mers la oraş unde a făcut nici mai mult nici mai puţin decît Facultatea de Arte plastice. Acum e profesor de desen în Valea Jiului. Şi a început să şi picteze. Dealurile din sat, casele, oamenii, animalele, munţii. Aşa a ajuns Petre Birău, pictorul, să fie invitat la expoziţii din străinătate. Cînd a urcat în Turnul Eiffel, la Paris, iar ghidul le-a spus că înălţimea construcţiei este de aproape 300 de metri, primul gînd care i-a venit în minte a fost că… "Acum am urcat 300 de metri în Turn, iar în mină coboram 300 de metri…" De altfel, viaţa bărbaţilor din Cimpa a oscilat între adîncurile minei " unde spun că au cîştigat bani "cu roaba" " şi înălţimile pe care şi-au aşezat stînele. Prin pădurea de mesteceni se cască pe dreapta o rîpă, în timp ce pe stînga drumului, pe o culme acoperită de iarbă înaltă, încă verde, ascunsă parcă între două căpiţe de fîn, o colibă din lemn. Pe proprietarul ei " un cioban bucuros că vede chipuri noi " îl găsim dormind în iarbă. Petre Birău şi Ilie Dăjic se cunosc de mult, aşa că nu putem trece pe acolo fără ca cei doi să se salute şi să stea un pic de vorbă. Ilie s-a rupt şi el de munte timp de 20 de ani, pentru a lucra în mină. Povesteşte cum atunci cînd se ducea la serviciu, se oprea la jumătatea drumului şi se uita cu jind către coasta muntelui, unde păşteau oile. Pe atunci avea aproape 100, acum doar vreo 30. Şi colibele în care stau ciobanii sînt tot mai puţine, aruncate pe cîte o culme. Din 30 au rămas 12. Înainte, erau şi oameni şi animale. Acum, munţii-s aproape pustii. Bărbaţii spun că asta ar putea fi chiar mai bine. Înainte, copiii nu mergeau la şcoală. Ilie, de exemplu, a fost doar de cîteva ori, în clasa I. Ştie să numere oile, pînă la 10, în schimb spune cu ochii închişi numele fiecăreia în parte. Acum, copiii merg la şcoală, apoi la oraş, după slujbe bune. Mulţi încearcă chiar să plece din Vale. Un puşti de vreo 10 ani mi-a spus că visează să ajungă direct în Spania, unde muncesc părinţii lui, ca atîţia alţii din sat. Puţini mai rămîn pe lîngă casă, să aibă grijă de animale sau să muncească în minerit. "Pe vremuri " povesteşte Petre Birău " copiii mergeau la şcoală doar trei-patru luni pe an, cît ţinea iarna. În rest " erau pe munte, cu oile. Veneau profesorii după copii acasă, şi-i rugau pe părinţi să-i mai trimită din cînd în cînd la şcoală. Părinţii le dădeau cîte o găleată cu caş şi-i rugau să nu mai vină după ei, că vin degeaba!..." Ne vedem de drum. Şi de poveşti. Petre Birău ne spune cum în Franţa a mîncat pentru prima şi ultima dată brînză cu mucegai: "Îmi ziceam că am venit eu de acasă, unde e brînza aşa bună şi grasă, să mănînc brînza aia care părea stricată. Dar într-o seară, ne-am ţinut de nas, că mirosea rău de tot, şi am mîncat-o!". De la Rubens la stîna lui Mitu Apoi la Londra!… A luat la rînd muzeele şi a mers mult pe jos, ca să nu rateze nimic. Nici Big-Ben-ul, nici cheiul Tamisei, Trafalgar Square, catedrala Westminster şi atîtea alte locuri pe care le-a vizitat fără să uite nici o clipă de "acasă". Într-un an, de ziua lui, s-a nimerit să fie la Viena, cu o expoziţie. "Ce-mi puteam dori mai mult decît să stau pe fotoliu, la muzeul acela din Viena, şi să am în faţă un tablou original al lui Rubens?" Ne povesteşte toate acestea în timp ce traversăm o pădure de pini. Culorile se amestecă prin copaci. Ce tablou frumos ar face dacă ar avea răgazul să vină în pădure cu pensulele şi acuarelele după el! Pe marginea drumului, vede o buturugă pe care natura o modelase deja: "Dacă aş cizela-o puţin, ar ieşi o sculptură interesantă" " spune Petre Birău. "Cînd ne întoarcem, poate o iau acasă! Oricum, n-o ia nimeni între timp!" Stîna lui Mitu apare, ca prin vis, pe o culme acoperită de o ceaţă uşoară. O colibă din bîrne, înconjurată de o mică grădină. Un pic mai sus, două căpiţe, şi oile răsfirate pe munte. Împreună cu două femei care-l mai ajută la stînă, Mitu, un bărbat tînăr, înalt şi slab ca boata pe care o poartă după el, fluieră şi strigă la oi încercînd să le strîngă toate la un loc, la adăpost. Pentru că încet-încet a început o ploaie subţire, deasă şi rece. Grăbim pasul şi ajungem, însoţiţi de lătratul cîinilor, la coliba de pe culme. Înăuntru, arde focul în soba de pămînt şi un pisoi roşcat doarme pe o grămadă de lemne. Mitu se bucură şi el de oaspeţi. Dar popasul nostru e scurt. Provocarea a fost drumul pînă la stînă. Şi plăcerea de a merge prin pădure alături de Petre Birău şi de poveştile lui. Ploaia subţire, deasă, rece ne ţine de urît tot drumul de întoarcere, pe care-l facem mai tăcuţi şi mai grăbiţi, cu mîinile înfundate în buzunare şi cu glugile îndesate pe cap. Petre Birău are noroc cu pălăria mică şi rotundă, ca un clop, din postav negru. La un moment dat, ne lasă să o luăm înainte şi el se opreşte să culeagă o mînă de bureţi, că aşa îi promisese Nuţicăi. Nuţica ne aştepta cu mîncarea gata. Tocăniţă cu mămăligă şi un tort mare şi bun. Cu zmeură.
