„Muzeele” din Marea Neagră

Constantin Chera lucrează în arheologie din 1966, pe cînd era elev şi a făcut practică pe un astfel de şantier. Apoi a urmat facultatea şi peste zece ani avea să-l întîlnească pe unul dintre primii arheologi submarini din România – Constantin Scarlat. Acesta l-a făcut să-i placă să se scufunde în Mare şi să descopere arheologia altfel. 

Acum, Constantin Chera este cercetător la Muzeul de Arheologie din Constanţa. Are în spate peste 40 de ani de experienţă. Însă, în toată cariera lui, n-a avut niciodată şansa să cerceteze în România măcar o singură epavă din Marea Neagră. Deşi – aşa cum spune – în toată marea s-ar afla mii de nave scufundate. Din Antichitate, pînă-n perioada modernă. Iar o parte dintre ele sînt pe teritoriu românesc. Nu au fost însă niciodată identificate, cu atît mai puţin cercetate. 

Cimitirul din Mare 

Cîteva epave au fost descoperite de scafandri sau de firmele care se ocupă cu scuba diving şi care au postat pe Internet poze şi filmuleţe impresionante. Unele dintre aceste firme susţin că ar fi descoperit submarinul rusesc care a scufundat în 1942 vasul Struma, pe cînd transporta peste 700 de refugiaţi evrei. E vorba de una dintre cele mai mari tragedii maritime din toate timpurile, aşa că ziarele şi chiar televiziunea naţională s-au grăbit să preia ştirea, deşi nu există nici o confirmare oficială că epava respectivă ar avea vreo legătură cu submarinul care a scufundat vasul Struma. 

Sînt şi scafandri care susţin că au descoperit epava distrugătorului Moskva, implicat în Al Doilea Război Mondial în cea mai mare bătălie din Marea Neagră. Însă, nici această presupusă descoperire nu a fost confirmată de specialiştii în arheologie submarină.  

Dacă aceste presupuneri s-ar adeveri, e clar că avem de-a face cu descoperiri impor-tante. Dar, lipsa banilor şi a dotărilor fac imposibile astfel de expediţii. Pînă atunci însă, astfel de ştiri nu fac altceva decît reclamă firmelor de scufundări (scuba diving), care chiar organizează excursii la anumite epave. Asta în condiţiile în care legislaţia românească nu prevede nimic în acest sens. Un lucru e însă clar: atît epavele, cît şi ruinele din Mare (care se află pînă la 12 mile marine în larg, adică atît cît se întinde teritoriul românesc) fac parte din patrimonial naţional.  

Potrivit prevederilor UNESCO, astfel de situri pot fi obiective turistice, odată ce s-au încheiat cercetările. Iar în alte ţări, chiar sînt obiective turistice, exploatate, însă, legal. Ele sînt încredinţate unor firme sau cluburi care le pot exploata din punct de vedere turistic, dar au şi obligaţia să le întreţină, să aibă grijă de ele. Italia şi Croaţia sînt doar două ţări în care se aplică cu succes această formulă. În Sicilia, de exemplu, se află un astfel de sit unde sînt montate camere video care transmit imagini de sub apă direct pe un ecran, într-un muzeu. Aşa că ele pot fi văzute şi de cei care nu se scufundă. 

În România, epavele şi ruinele de sub apă par să fie la discreţia oricui. Oricine are o şalupă, un costum de scafandru, ceva experienţă, un GPS sau un sonar poate face propria expediţie. Problema e că scufundătorii amatori, care au norocul să găsească obiecte sau epave, nu respectă, de multe ori, o regulă elementară: obiectele nu trebuie luate din locul în care au fost găsite, cu atît mai puţin nu trebuie aduse la suprafaţă. Constantin Chera îmi spune că o navă scufundată poate să ne dea foarte multe informaţii despre relaţiile care existau într-o anumită perioadă între marile cetăţi antice din Crimeea, dar şi între cele de pe litoralul românesc sau bulgăresc. „E vorba de intensele relaţii comerciale care existau în momentul scufundării. Putem afla ce mărfuri se transportau pe Mare. Se pot stabili nişte realităţi economice, dar şi culturale. Mai ales că în coloniile pontice erau negustori din Thassos sau Rodos, care, cu timpul, s-au stabilit aici şi au adus obiceiuri noi. Toate astea le putem afla cercetînd o navă. De aceea este important să nu se intervină în nici un fel asupra unor epave sau ruine. Scafandri amatori pot să fotografieze, să filmeze, să înregistreze şi să anunţe autorităţile atunci cînd cred că au găsit ceva important.“ 

Unii „intervin“ sub pretextul că astfel „salvează“ ce se mai poate salva. Răzvan Popescu-Mirceşti, de la Oceanic Club din Constanţa, spune că au fost cazuri de scafandri amatori care s-au întors de pe fundul Mării cu „suveniruri“. Cu timona unei epave, de exemplu, pe motiv că, dacă o lăsau acolo, ar fi fost distrusă de apă. „Toate aceste «comori» stau în Mare de mii de ani. Pot să mai stea cîţiva ani pînă se găsesc fonduri pentru cercetări autorizate. Există proiecte în acest sens. În plus, toate obiectele de pe fundul Mării fac parte din patrimonial naţional, iar însuşirea sau distrugerea lor sînt pedepsite prin lege“ – spune Răzvan Popescu-Mirceşti.  

Pe de altă parte, multe dintre nave au un statut neclar. Cele din Al Doilea Război Mondial sînt considerate cimitire şi accesul în ele este permis doar cu acceptul ţării sub pavilionul căreia navigau în momentul în care s-au scufundat. Altele au încă rezervorul plin şi pot fi adevărate pericole. Atît pentru cei care se încumetă să se apropie de ele, cît şi pentru „sănătatea“ Mării Negre. Nu există însă nici un proiect de scoatere a acestora la ţărm, înlăturînd astfel o posibilă sursă de poluare.  

„Muzeele“ submerse 

Pe lîngă epave, aminteam de ruinele fostelor cetăţi antice. O parte dintre ele se află în Mare. Este cazul cetăţilor Callatis, Tomis sau Histria. Ruinele cetăţii Callatis, de exemplu, se află – în cea mai mare parte – sub actualul oraş Mangalia. S-a construit, efectiv, peste ele. În anii ’50, cînd s-au ridicat hotelurile de pe malul Mării Negre, s-au descoperit primele ziduri. La subsolul unui hotel chiar se afla un astfel de sit, descoperit ceva mai tîrziu, în 1993, cu ocazia unor lucrări de consolidare a Muzeului. Intri, faci la stînga şi cobori cîteva trepte. E ca un mic muzeu în care mă conduce Mihai Ionescu, de la Muzeul de Arheologie din Callatis. Îmi arată o piatră pe care se află o inscripţie – spune el – foarte importantă pentru istoria cetăţii. Inscripţia, datată 172, d.H., aminteşte de reconstrucţia cetăţii Callatis, după invaziile popoarelor migratoare, şi de principalele personaje ale vremii. Mihai Ionescu e fericit să-mi vorbească despre această descoperire pentru că a făcut-o chiar el. În prima zi de lucru la Muzeu. 

Au urmat apoi şi alte descoperiri. De data aceasta, la subsolul restaurantului hotelului a fost descoperită o parte dintr-un cartier de epocă bizantină: o stradă principală, canale de scurgere, urme ale unor construcţii, o fîntînă, o mică instalaţie de încălzire, cîteva monede. Un alt mic muzeu. Aflu că ar fi unicat în România, avînd în vedere locul unde este amenajat.  

Mihai Ionescu mă duce apoi în centrul Mangaliei, unde, în aer liber, au fost aduse laolaltă mai multe pietre de mormînt din perioada de înflorire a cetăţii antice. Printre ele se află şi una a cărei inscripţie arată că la Mangalia, pe vremea cînd oraşul se numea Callatis (în limba greacă „cea frumoasă“), s-a aflat un gimnaziu.  

Ziduri, drumuri, construcţii – toate parte din istoria cetăţii – se regăsesc sub blocuri şi case. Doar o mică parte a zidului de apărare a rămas la suprafaţă şi se vede cum se continuă în Mare. Uneori, cînd Marea este liniştită, se văd cu ochiul liber nişte pietre acoperite de alge. Aveam să aflu că nu sînt pietre oarecare, ci – aşa cum spuneam – parte din zidul de apărare. Sub Mare se presupune că s-ar afla fostul port al Callatis-ului. Primele informaţii în acest sens vin de la comandorul Constantin Scarlat, scafandru militar, care a făcut în anii ’70 primele descoperiri care ţin de arheologia submarină. Constantin Scarlat a întocmit şi o hartă aproximativă cu ceea ce s-ar afla sub Mare, atît la Mangalia, cît şi la Constanţa, unde vorbim de ruinele submerse ale cetăţii Tomis.  

Însă, de-abia în anii ’90 s-au mai făcut cercetări în această direcţie, de către o echipă de scafandri italieni. Dar rezultatele n-au fost spectaculoase. În 2007, o nouă echipă avea să coboare din nou în adîncuri. Iniţiativa i-a aparţinut lui Szabo Jano, din Tîrgu-Mureş, instructor de scufundări. El a constituit o echipă cu scafandri din mai multe ţări şi, după aproape o săptămînă de cercetări, a făcut o conferinţă de presă în care a anunţat că au descoperit ruinele de sub Mare ale fostei cetăţi Callatis. „Am folosit aparatură de ultimă generaţie – sonare şi un robot care a filmat sub apă, un robot exact ca acela care a fost folosit la cercetarea Titanicului. Noi am găsit drumuri sub apă şi credem că e vorba de o parte din fostul port Callatis. Însă, cercetările trebuie continuate, iar specialiştii să confirme ce am găsit noi.“ 

În ceea ce-i priveşte pe specialişti, aceştia sînt convinşi că în Mare se află ruine ale fostelor cetăţi antice. Pe plaja pustie, la început de noiembrie, arheologul Mihai Ionescu îmi arată cîteva pietre care ies din Mare şi despre care îmi spune că fac parte din fostul zid de apărare. „Zidul se continuă în apă, aşa cum celelalte ziduri pe care le-am văzut mai devreme în oraş se continuă sub blocuri şi case. Chiar şi acum, cînd îşi construieşte cineva o casă, mai găsim ruine ale cetăţii, o monedă sau bucăţi dintr-o amforă!“ Mihai Ionescu se fereşte, însă, să-i încurajeze pe cei care vorbesc despre „oraşul de sub apă“ sau despre un „oraş scufundat“. „E vorba doar de forţa eroziunii. De faptul că Marea a avansat şi a înghiţit, a acoperit o parte din portul cetăţii. Dar pentru o confirmare certă nu sînt suficiente pozele sau filmările pe care le-am văzut.“ 

Dar, chiar şi aşa, cu rezervele fireşti pentru un om de ştiinţă, Mihai Ionescu spune că cercetările trebuie continuate, iar rezultatele folosite. Atît din punct de vedere ştiinţific, cît şi turistic.

Varianta audio a acestui reportaj poate fi ascultată la: http://www.romania-actualitati.ro/povestea_de_sub_apa-21685

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România.