Un "Caritas" de fapte bune

Totul a început de la un film. Pay Forward. În film, un puşti primeşte la şcoală o temă care-l pune pe gînduri: să facă ceva care poate schimba lumea. Şi începe cu lumea din jurul lui. Mai întîi încearcă să schimbe viaţa unui homeless pe care-l vedea zilnic, în drum spre şcoală. Apoi, viaţa mamei lui, care avea probleme cu alcoolul. Apoi, chiar şi pe a profesorului care i-a dat tema.

Ideea lui e ca o schemă de întrajutorare: „Eu ajut 3 oameni. Dar cu ceva important, ce nu pot face singuri. Iar ei, la rîndul lor, trebuie să ajute fiecare alţi 3 oameni. Asta înseamnă 9 oameni ajutaţi, care, la rîndul lor, vor ajuta pe alţii, şi aşa mai departe!“. Încet, lanţul de fapte bune se extinde şi ajunge şi în alte state.

Cum spuneam, de la acest film a început totul. Denise, Ana-Maria şi Roxana au văzut filmul şi s-au hotărît să facă şi ele ca personajul de acolo.

Cadouri anonime prin oraş

M-am întîlnit cu Denise, Roxana şi Ana-Maria la o cafenea din centrul Timişoarei, într-o dimineaţă în care ploua uşor. „Lanţul de fapte bune“ pe care l-au început iarna trecută constă, de fapt, în cadouri anonime, lăsate prin oraş, însoţite de un bilet: „Un cadou pentru un om. Pentru oricine are nevoie de el. Dă şi tu ceva mai departe, fără să aştepţi nimic în schimb“.

„Primul cadou a fost o pereche de cizme, pe care noi nu le mai foloseam, dar care erau aproape noi“ – povesteşte Denise. „Cu siguranţă cineva avea mai multă nevoie de ele.“ „Locurile unde lăsăm cadourile le alegem la întîmplare. Pur şi simplu, le lăsăm în drumul nostru, acolo unde pot fi observate“ – adaugă Roxana. „Eu am descoperit că e foarte frumos să dăruieşti ceva fără să aştepţi nimic în schimb. Tu, de fapt, nici nu eşti acolo cînd este luat cadoul. E adevărat că trecem peste un timp să vedem dacă a fost ridicat. Iar ceea ce e minunat e că niciodată nu se ia doar cadoul. Se ia şi biletul, ceea ce înseamnă că mesajul merge mai departe. Nici măcar nu contează dacă cel care l-a luat va repeta şi el gestul“ – îmi explică Ana-Maria.

La un moment dat, au lăsat o ciocolată într-o cabină telefonică şi au făcut o poză. Aceasta a ajuns pe Facebook şi mesajul s-a răspîndit foarte repede. Şi, la fel ca în Pay Forward, obiceiul cadourilor anonime a fost preluat şi de alţii. O fotografie cu un pachet de orez şi biletul de rigoare, sau o cutie de detergent şi biletul de rigoare – au început să apară din Arad, Braşov sau Chişinău.

Fetele din Timişoara au filozofia lor şi spun că atunci cînd un om dăruieşte, se schimbă ceva în toată lumea. „Ideea e să te trezeşti dimineaţa şi să vrei să faci ceva frumos pentru un necunoscut, să-l faci să zîmbească. Sînt lucruri mici, care nu schimbă viaţa nimănui. Dar schimbă momentul. Oferi o mică bucurie, care nu te costă mai nimic. Aţi văzut că în ziua de azi lumea nu prea se mai gîndeşte la cei din jur. Nici nu prea ne privim pe stradă. Cumva, ne-am transformat în nişte mici roboţei, cărora nu le mai pasă. Cred că e important să reînvăţăm să dăruim.“

Odată, fetele au lăsat pe stradă un pachet cu o căciulă şi o pereche de mănuşi, plus mesajul. Cel care l-a luat a lăsat şi el un mesaj: a scris pe zăpadă, cu degetul „MULŢAM!“

Din cînd în cînd, la o cafenea, plătesc un ceai sau o cafea pentru următorul client. Nu de puţine ori, vînzătorii le-au spus: „Da, sigur, ştim despre ce e vorba!“.

Fetele recunosc că povestea asta le-a schimbat şi lor viaţa. Roxana îmi spune că, dăruind, a descoperit o bucurie care nu se compară cu nimic altceva. „Am reuşit să integrăm în viaţa noastră un gest simplu, care ne aduce bucurie şi nouă, şi altora.“ „E ceva special“ – spune şi Ana Maria. „Devii mult mai deschis faţă de ceilalţi.“ „Iar mie mi-a dat mai multă încredere în oameni şi în speranţa că nu sîntem chiar aşa de «roboţei», pînă la urmă“ – spune, la rîndul ei, Denise.

Fetele se completează într-un mod foarte firesc. E clar că le leagă o prietenie frumoasă. Zîmbesc tot timpul şi uneori se invită reciproc să răspundă la întrebările mele.

Eu sînt sceptică şi gîndesc cu voce tare: „Dar dacă nu ia nimeni cadoul? Dacă nu ajunge la cineva care chiar are nevoie de el?“

Diferenţa dintre mine şi fete e că ele nu-şi pun astfel de întrebări, ci doar cred că lucrul cu pricina va ajunge la cel care are nevoie sau la cel care chiar se poate bucura de el.

Le-am însoţit în ziua aceea cu ploaie măruntă cînd au lăsat mici cadouri în Piaţa Operei din Timişoara: o caserolă cu căpşune pe soclul unui stîlp din Piaţă, o ramă de fotografii agăţată într-un copac şi un mărţişor mai deosebit la intrarea într-un bloc, lîngă interfon. Cadoul şi bileţelul. Cel mai vizibil era rama din copac, de care fetele legaseră o panglică. La capătul ei flutura bileţelul cu mesaj: „Pentru oricine are nevoie, cu drag. Oferă şi tu ceva, fără să aştepţi nimic în schimb. Semnat: un om J“.

Trecătorii erau atraşi de biletul care flutura în vînt şi se opreau curioşi, să-l citească. „Ce bine! Ce bine că-l citesc! Află de mesaj!“ – se bucurau fetele. „Da, dar nu îndrăzneşte nimeni să-l ia“ – adaug. „Nu-i nici o grabă! Poate să stea acolo ore întregi pînă apare persoana potrivită.“

Important este – spun fetele – să aducă o bucurie cuiva şi să reînvăţăm să dăruim.

Şi pentru ca totul să se întîmple mai organizat, fetele au înfiinţat o asociaţie – Look inside – în care s-au înscris mai mulţi tineri încîntaţi de idee.

Free hugs

După cadourile anonime lăsate prin oraş, a urmat un proiect de… free hugs. Au anunţat pe Internet că vor fi pe 18 decembrie, la o anumită oră, în Piaţa Operei, şi că vor dărui trecătorilor îmbrăţişări. „Eram un pic sceptice. Nu ştiam cum vor reacţiona oamenii. Pînă la urmă, îmbrăţişarea e un gest intim, nu îmbrăţişezi pe oricine! În ziua respectivă, însă, ne-am trezit cu vreo 50 de voluntari, care voiau să ofere îmbrăţişări. A fost un succes incredibil! Bine, au fost şi unii care ne-au refuzat, dar am făcut un calcul şi cred că mii de persoane au primit o îmbrăţişare în ziua aceea, în Timişoara.“

Povestea cu îmbrăţişarea necondiţionată porneşte tot de la ideea de a face ziua mai frumoasă cuiva. „Pentru unii, o îmbrăţişare înseamnă enorm şi e dovedit ştiinţific cît de bine face un astfel de gest!“ – îmi spune Denise. „Îmi amintesc că, spre sfîrşitul zilei, m-am apropiat de o bătrînă şi am întrebat-o dacă îmi dă voie să o îmbrăţişez. Mi-am deschis braţele, am îmbrăţişat-o şi am observat că avea ochii în lacrimi. Cred că trecuseră ani de zile de cînd n-a mai fost îmbrăţişată. Sincer, cred că dacă iei pe cineva în braţe, îl poţi ajuta enorm. Am ajuns să credem că gestul nu mai e important, dar, de fapt, înseamnă foarte mult!“

Am încercat şi eu. Şi a fost chiar o experienţă plăcută să îmbrăţişez necunoscuţi pe stradă. I-am întrebat cînd au fost ultima oară generoşi, am discutat puţin despre generozitate, despre gesturi necondiţionate, iar la sfîrşit i-am întrebat dacă-mi dau voie să-i îmbrăţişez. „Acum, că vă cunosc, că ştiu că sînteţi ziaristă, da! Cu plăcere!“ Toţi au recunoscut, însă, că dacă o persoană total necunoscută le-ar pune aceeaşi întrebare, ar fi foarte reticenţi. „Mai întîi, m-aş asigura că e o persoană seriosă, că nu e vorba de o glumă, sau – mai rău – am de-a face cu un hoţ!“

Denise îmi spunea că unii nu ştiu să primească, alţii nu ştiu să dăruiască. „E un circuit. Pînă la urmă, e greu să fim receptivi la ceea ce considerăm că nu merităm. Ni se pare că nu sîntem suficient de buni ca să primim lucruri, gesturi, ca să fim iubiţi. Dar, de fapt, ne sabotăm singuri.“

Tipuri de generozitate

Se pare că fiecare dintre noi ne naştem cu un anumit soi de generozitate, care ar trebui cultivată pe parcursul vieţii. Psihiatrul Vlad Stroescu mi-a spus, însă, că tendinţa e aceea de a reduce „nivelul de generozitate“. „În ciuda unui soi de cinism care caracterizează concepţia noastră occidentală despre lume, sîntem generoşi încă de la naştere. Nu ştiu dacă aţi observat, cei mai generoşi sînt copiii. Ei au tendinţa, la vîrste mici, să ofere dezinteresat obiecte, de exemplu. E modul lor de a-şi exprima afecţiunea. O fac mai puţin prin îmbrăţişări sau pupături. Pur şi simpu, îţi întind obiecte.“

Pe măsură ce cresc, copiii sînt învăţaţi să fie egoişti. A fi generos, în ziua de azi, pare demodat sau chiar o dovadă de naivitate. Însă – spune psihiatrul Vlad Stroescu – uneori, fără să vrem, sîntem generoşi cu alţii, pentru că ştim că gestul ne face bine şi nouă. „Ideal ar fi să cultivăm generozitatea de dragul ei, dar şi de dragul fericirii noastre. Pentru că eu cred că generozitatea e unul dintre secretele fericirii. Există şi avantaje pe termen lung. Întotdeauna generozitatea are o anumită răsplată socială. Nu de puţine ori, sîntem generoşi de dragul unei recompense sociale sau de teama unor repercusiuni sociale.“

Un studiu realizat anul trecut şi citat de BBC arată că un popor este mai predispus la generozitate cu cît este mai fericit şi duce o viaţă fără griji. Astfel, locuitorii din Australia şi Noua Zeelanda au ieşit ca fiind cei mai darnici. Cei din SUA se plasează pe locul 5, iar britanicii pe locul 8. România, în schimb, s-a situat pe locul 142 din 153 de ţări. La noi, şi voluntariatul, şi redirecţionarea a 2% din impozitul pe profit – care pot fi tot o formă de generozitate – sînt de-abia la început.

Cred, însă, că un gest de generozitate poate fi şi o simplă îmbrăţişare.

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.  Varianta audio poate fi ascultată aici.

Foro: L. Nicolae