Sighișoara: oamenii buni ai Cetății
Doamna Irina mă ia de mînă fără să se gîndească prea mult şi mă bagă în curte. „Vino! Vino! Nu sta în stradă!“
Din stradă, casa femeii e un zid şi o uşă. Zidul are tencuiala căzută ici-colo, dar parcă tocmai asta îi dă un farmec anume. Iar uşa din lemn e vopsită într-un verde spălăcit.
Traversăm un hol răcoros în care se află un cuptor vechi cît casa. Casa Melas. Michael von Melas s-a născut lîngă Sighişoara şi a fost general în armata austriacă. Generalul ar fi locuit la începutul secolului al XIX-lea în casa din strada Bastionului, numărul 5. Acum, doamna Irina are camerele de la parter. Două camere şi o bucătărie. Nimic nu pare aşezat la întîmplare. Lîngă fereastră se află maşina de cusut la care doamna Irina a lucrat toată viaţa.
Curtea interioară a casei e tipică pentru cetate. Are o mică grădină în care plantele au crescut cum au vrut ele, printre dalele de gresie. Pe mica prispă a casei, doamna Irina are ghivece cu muşcate. O întreb cîţi ani are, dar îmi răspunde cu uşoară cochetărie: „Cît daţi?“ Risc un… 70, nu doar ca s-o flatez. Femeia se luminează şi mai mult la faţă: „Ei, mai pune 20! Dar să ştii că nu eşti singura care-mi spui aşa! Mi-a mai zis un domn, odată, şi cînd i-am spus că am 90 de ani nu m-a crezut. Numai că, la un moment dat, m-a rugat să-i aduc un pahar cu apă. Ei, atunci de-abia m-am ridicat de pe scaun. Şi i-am zis «E! acum mă crezi?» Apoi, dacă aş avea două picioare noi, aş fi ca în tinereţe! Că doar picioarele mă dor, de la circulaţie. În rest, n-am nimic!“
La 90 de ani, doamna Irina locuieşte singură, într-o casă plină cu păpuşi. Prima dată a ajuns la Sighişoara în 1946, dintr-o greşeală. Pur şi simplu, a greşit trenul care trebuia să o ducă la Oradea, şi a rămas peste noapte la Sighişoara. Ştie şi acum: a dormit la Hotelul Burg, care era undeva lîngă parc. „Acum nu mai este hotelul ăla! Seara… am urcat în cetate şi am zis «Iiiooi! Ce frumos e aicea! La anu’ poate strîng nişte bani şi vin să stau la hotel o săptămînă!» Dacă-mi zicea cineva că o să îmbătrînesc aici… nu credeam!“
După ce s-a căsătorit, doamna Irina şi soţul ei au cumpărat apartamentul de la parter din Casa Melas şi au trăit fericiţi aici pînă acum 30 de ani, cînd soţul femeii s-a dus. „M-a rugat, că orice aş face, să nu plec din cetate. Şi am rămas aici…“
La etajul Casei Melas stă Adrian Ivaniţchi, cîntăreţ de muzică folk. În urmă cu 64 de ani, Adrian Ivaniţchi s-a născut în casa de pe strada Bastionului, numărul 5. Pe vremea aceea, casa avea două ieşiri: una pe strada Bastionului, ca şi azi, iar alta pe strada Tîmplarilor. Pe aceasta din urmă intrau caii şi alte animale care încă mai erau crescute în cetate. Iar curtea era plină de grajduri şi coteţe. Aşa se face că în cetate erau mizerie, muşte şi ţînţari, mai tot timpul.
În puţine case locuia o singură familie. Majoritatea – ca şi Casa Melas – erau naţionalizate. În Casa cu cerb, de exemplu, Adrian Ivaniţchi îşi aminteşte că trăiau vreo zece familii. „Fiecare gătea pe unde apuca, în tot felul de cămări improvizate la capătul scărilor. Eu aveam prieteni pe acolo şi ne jucam peste tot. Pe atunci au venit în Sighişoara oameni din toată ţara, în special pentru fabricile de textile din oraş. Îmi amintesc cum am descoperit eu cu adevărat Cetatea… Cred că aveam vreo 12 ani şi stăteam cu nişte băieţi, lîngă Turn. Au venit la noi doi oameni din Bucureşti care ne-au rugat să le arătăm cetatea. I-am dus prin tot felul de locuri, am urcat la Biserică, am fost în cimitir… ştiam unde sînt pietrele vechi… şi atunci cred că am avut şi eu revelaţia Cetăţii. Cînd îi vedeam pe acei străini cum se minunează de tot ce văd, parcă atunci am realizat şi eu ce locuri frumoase sînt aici!“
Pace şi bunăvoinţă
Azi, într-un fel e mai bine în Cetate – îmi spune Adrian Ivaniţchi. E mai curat, mai civilizat totul. Însă, nu mai e linişte. Niciodată n-au fost în Cetate atîtea maşini! Locuitorii se plîng că degeaba îşi renovează casele, că totul riscă să fie stricat la loc.
Sighişoara e singura cetate medievală locuită din România. E ca un muzeu în care trăiesc oameni. Nu sînt doar ziduri goale, lipsite de viaţă. La ferestrele cu obloane colorate şi ghivece de flori apar spre seară oameni care zîmbesc. Alţii îşi scot un scăunel cu trei picioare în faţa porţii, sau chiar în centrul Cetăţii, stau liniştiţi, cu mîinile aşezate în poală, cu zîmbetul pe faţă, şi privesc turiştii. Aşa e doamna Iuliana – o femeie de aproape 70 de ani care de-abia are loc pe scaunul pe care-l aşază în fiecare seară în faţa porţii înalte, din lemn, din Piaţa Sinagogii. Lîngă scaun are întotdeauna un baston fără de care fiecare pas ar fi mult mai greu de făcut. Poartă tot timpul o pălărie croşetată, cu o floare pe partea stîngă. Ne salutăm de parcă ne ştim. Curînd, ne invită să-i vedem florile, şi căţelul, ne vorbeşte despre diabetul ei şi despre singura vizită din viaţa ei la Bucureşti, cînd s-a pierdut de însoţitorul ei în piaţa Obor şi a zis că „nu-i mai trebuie la Capitală!“.
Cu aceeaşi bunăvoinţă ne salută şi bărbatul în maiou, care stă două case mai sus, spre Sinagogă.
Mai e bătrînul cu şapcă, bicicletă şi zîmbetul de rigoare. L-am întîlnit într-una din dimineţi, în timp ce urcam treptele spre cetate. Nu m-am putut abţine să nu-l rog să mă lase să-i fac o poză. Iar el a acceptat. De parcă asta ar fi făcut toată viaţa: ar fi pozat cu bicicleta lui veche.
Într-o bună zi, o bătrînă mică, cu capul acoperit cu o basma cu picăţele albastre, ne surprinde în timp ce ne făceam poze lîngă casa ei, şi ne ceartă cu blîndeţe: „Se poate?! Faceţi poze pe stradă, unde sînt numai pietre?! Poftiţi la mine în curte, să faceţi poze cu florile mele!“. Curtea era atît de mică, încît în ea încăpeau doar cele două rînduri de flori, ca nişte bulgări mari şi roz.
Casa femeii nu a fost renovată. E dată cu o mînă de var, peste crăpăturile adînci, acoperite de cuverturile agăţate pe pereţi. E o casă în care regăsim, însă, aceeaşi ordine şi curăţenie ca în casa doamnei Irina, bătrîna cu păpuşi.
Cîţiva dintre vecinii femeii şi-au reparat casele şi le-au vopsit în culori poate prea stridente – spun unii localnici. Au lăsat, însă, la vedere, inscripţiile vechi cu anul în care a fost construită casa şi cu numele primului proprietar. Primarul Doru Ioan Segăşan îmi povesteşte că, anul trecut, o casă de filme a vrut să vină la Sighişoara pentru un film cu Gérard Depardieu. Au revenit anul acesta şi au avut o problemă: casele nu mai arătau deloc vechi şi scorojite – decor care s-ar fi potrivit filmului franţuzesc…
Dar, chiar şi aşa, Cetatea îşi păstrează farmecul. Parcă mai ales în zonele nerenovate!
Cetatea e patrimoniu UNESCO, iar toate casele sînt monument istoric. Casa familiei Kerekes, de pe strada Tîmplarilor, are aproape 500 de ani. Către intrarea în casă duce un drum îngust, ca un gang, pe care fiul familiei – Robert – şi-a pus la uscat, pe şevalete, cîteva dintre ultimele tablouri. Robert pictează Sighişoara. Sau, aşa cum spunea, „lumina Sighişoarei“. Zidurile din piatră de rîu şi cărămidă au aproape jumătate de metru grosime. Adăpostesc amintiri nu de-o viaţă, ci de mai multe. Din documente găsite la muzeu, doamna Kerekes a aflat că, în curtea mică a casei ei, pe vremuri ar fi existat o fîntînă. Una din cele şapte cîte au fost în Cetate.
Apoi, cu ani în urmă, cînd au făcut nişte reparaţii, familia Kerekes a găsit pe unul dintre pereţi o pictură veche, cu un om care trage un peşte. „Cred că are o valoare pictura asta! Cînd o să avem bani, o s-o punem într-un fel în valoare!...“
Stăm de vorbă la masa din sufragerie şi ne uităm la fotografii vechi. Din cînd în cînd, vocile ne sînt acoperite de zgomotul făcut de cîte un camion care trece pe stradă, iar vitrina se zgîlţîie chiar şi cînd trec maşini nu pe stradă, ci pe la baza cetăţii. „Uite, vedeţi? Şi tocmai am renovat casa. Ne-a costat o grămadă de bani!“.
Cizmarii
Lîngă casa familiei Kerekes, un pic mai jos, spre zidul de apărare, se află unul dintre turnurile cetăţii. E vorba de Turnul Cizmarilor, construit în secolul al XV-lea, dar refăcut după incendiul care a distrus 80% din oraş, în 1676. După desfiinţarea breslei, în 1872, turnul a fost pentru aproape o sută de ani sediul Arhivelor oraşului. Acum, e concesionat pe 99 de ani unui post de radio local.
Pe vremuri, fiecărui turn îi corespundea una dintre breslele Cetăţii. Breasla cizmarilor este, însă, cea mai veche din Sighişoara, fiind atestată încă din 1411. În oraş erau aproape 15 cizmari. Există însemnări că aceştia ar fi avut conflicte cu o breaslă similară din Sasghiz, cu care se certau pe locurile de vînzare din tîrguri. Deşi, în Evul Mediu nu erau foarte mulţi cizmari, dar produsele lor erau foarte căutate, iar cine „se încălţa“ în perioada aceea era, cu siguranţă, un om bogat. A fost nevoie pe atunci de intervenţia principelui Transilvaniei, ca să-i împace pe cizmari.
Azi, în Sighişoara e o singură cizmărie, în Oraşul de Jos. Moise Machiaş, unul dintre cizmari, stă pe un scaun scund, în faţa unei mese pline: „Asta e sulă, ăsta e cleşte, astea-s cuţite, ăsta-i calapodul, bat cuiul… uite aşa: cioc!-cioc!“. De jur-împrejur – rafturi pline cu pantofi cu tocuri rupte, flecuri tocite, talpa dezlipită: „Care-s uzaţi rău… ce să mai!… proprietarul e neglijent! Unii îşi spală pantofii în maşina de spălat şi pe urmă au pretenţii! Oricum, pantofii nu se mai fac ca pe vremuri. Nu se mai fac doar din piele. Acum, talpa nu e bună, pielea e muşama!“. Mă uit deloc discret la pantofii pe care-i poartă cizmarul nostru, dar nu e relevant! Sînt pantofii de lucru, aşa cum e şi halatul rupt şi murdar, pe care-şi şterge, deseori, mîinile pline de lipici sau înnegrite de la crema de pantofi. Moise Machiaş este printre puţinii cizmari care au mai rămas în oraş. Repară pantofi din 1983, cînd şi-a făcut ucenicia şi cînd în Sighişoara erau două cooperative: „Prestarea“ şi „Sporul“. La aceasta din urmă era – pînă să se privatizeze – şi cizmăria la care lucrează azi Moise Machiaş. Urmele a ceea ce a fost cîndva breasla cizmarilor în Sighişoara se regăsesc pe strada Morii, de exemplu, unde s-au descoperit pe nişte case însemnele breslei: o cizmă sau un calapod. De asemenea, s-a descoperit că o casă renovată recent ar fi aparţinut unui cizmar, cu o pictură relevantă pe pereţi, şi un mic atelier la parter.
În Evul Mediu, în Cetate aveau dreptul să locuiască doar breslele cele mai înstărite: aurarii, croitorii, lăcătuşii şi curelarii. Astăzi, locuiesc în Cetate oameni obişnuiţi. Ca întotdeauna: români, saşi, maghiari, ţigani. Numărul de case este aproape acelaşi ca în Evul Mediu: 150. Atunci, ca şi azi, casele erau îngrămădite. Aveau curţi mici şi comunicau prin pivniţe, astfel încît dacă cineva era atacat, se putea refugia la vecini. Pe atunci, la Sighişoara a luat naştere instituţia vecinătăţii, condusă de un „tată“. Se mai păstrează şi astăzi astfel de „vecinătăţi“. Cînd moare cineva în Cetate, toate cheltuielile sînt suportate de membrii vecinătăţii.
Doar că „oamenii Cetăţii“ sînt din ce în ce mai puţini. Unii au plecat în Germania, alţii şi-au vîndut casele, care au fost transformate în pensiuni, hoteluri sau restaurante. Sub o sută sînt locuite de sighişoreni. Varianta audio poate fi ascultată la http://romania-actualitati.ro/sighisoarasioamenii-32634.
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România.
