Chişinăul - ca o fotografie

Pentru prima dată după mulţi ani, Chişinăul a avut un Crăciun liniştit, cu un singur brad, fără scandalurile din trecut cînd „se aresta bradul“ sau scenele pentru spectacol erau „sechestrate“. Era o adevărată concurenţă între Guvern şi Primăria condusă de cel mai tînăr primar din Europa, fostul asistent de la Surprize-Surprize: cine să organizeze festivităţile de Crăciun? Cine să instaleze bradul în centrul oraşului?

Anul acesta, a fost doar un brad. Al Primăriei.

Gara „de tren“

O sală întunecoasă şi rece. De altfel, curată, cu un acvariu cu peşti coloraţi în sala de bilete pentru călătoriile internaţionale, o frizerie unde te poţi tunde scurt înainte de plecarea trenului, chiar şi un magazin de suveniruri.

Eu – şi încă vreo zece călători ajunşi mai devreme. Stăm cu nasul ascuns în fular şi mîinile în mînecile hainelor, pe post de manşon. Doi tineri în stînga mea stau tăcuţi şi îmbrăţişaţi (îşi sînt dragi unul altuia? sau doar se încălzesc?...).

Vorbesc despre gara „de tren“  pentru că la Chişinău există şi ceea ce unii localnici numesc gara „de rutier“ (un fel de autogară de-a noastră). Ei bine, din gara în care mă aflu pleacă zilnic trei trenuri spre Moscova. Spre Bucureşti – unul la două zile. În zilele cu soţ (pînă de curînd era un tren pe zi, însă numărul călătorilor a scăzut).

Pînă la Moscova, trenul face 27 de ore. Pînă la Bucureşti – 13. Din cele 13 – vreo 3, uneori 4, staţionează. La vamă, la Ungheni. Poliţiştii de frontieră şi vameşii, care poartă măşti chirurgicale de teama gripei pandemice, trec pe rînd din vagon în vagon. Între timp, se schimbă roţile. Trenul este tras într-un depou, vagoanele sînt susţinute de nişte scripeţi, se scot roţile de România şi se pun cele de Moldova (sau invers, depinde de unde vii).

Manevra se face pentru că în Republica Moldova (ca şi în tot spaţiul fost sovietic) distanţa dintre şinele de cale ferată este mai mare decît cea din România. Cu aproape 10 centimetri. Căile ferate moldovene au fost construite la sfîrşitul secolului al XIX-lea (mai exact în urmă cu 136 de ani). Ruşii le-au făcut mai „late“ pentru a controla circulaţia trenurilor româneşti şi europene pe teritoriul basarabean, şi aşa au rămas pînă astăzi.

În cele 3-4 ore, cît se schimbă roţile, se închid toate WC-urile din tren, ca nu cumva să se ascundă vreun imigrant ilegal. Trenul – cu perdeluţe, draperii şi mochetă pe jos – pare dintr-o altă epocă. Te duce cu gîndul ba la Orient Express, ba la filmele despre familia imperială Romanov.

Pe stradă

Cum se lasă întunericul, centrul oraşului aproape că se blochează. Maşină după maşină, troleibuze oprite în trafic sau alte „rutiere“ (maxi-taxi) care opresc oricînd, fără nici o regulă, oriunde. Claxoane. Pietoni care se strecoară printre maşinile oprite, indiferent de culoarea semaforului.

Asta se întîmplă spre seară, cînd se aglomerează. Peste zi însă, maşinile circulă cu o viteză năucitoare. Prima regulă pe care o înveţi ca pieton la Chişinău e să nu crezi niciodată că, dacă traversezi pe zebră, eşti în siguranţă. Trecerile nesemaforizate sînt de evitat, pentru că acolo rareori opreşte vreo maşină.

Poţi să alegi însă să circuli cu transportul în comun. Autobuze sau troleibuze vechi, ruginite (de mai bine de 20 de ani pe străzile Chişinăului) – străbătute de o femeie care poartă la brîu o borsetă. E taxatoarea care, între staţii, merge de la un capăt la altul al autobuzului şi vinde (cu 3 lei moldoveneşti) bilete, călătorilor care tocmai s-au urcat. Participă şi ea, împreună cu toţi călătorii, la mişcările acelea vălurite – înainte/înapoi – cînd şoferul pune frînă brusc sau porneşte în trombă. Cei 3 lei moldoveneşti valorează cam 1 leu românesc. Biletele s-au scumpit de curînd şi Primăria a eliminat şi o parte din gratuităţile pentru pensionari.

Dacă mergi pe străzile din Chişinău e imposibil să nu constaţi că te afli într-un oraş al contrastelor. De la cartierele cu blocuri înghesuite, care parcă înconjoară oraşul pe toate părţile, la magazinele luxoase din centru, cu preţuri mai mari decît în Bucureşti, în condiţiile în care în Republica Moldova sînt salarii foarte mici pentru Europa (salariul minim – circa 50 de euro). Găseşti şi magazine cu preţuri în euro sau restaurante la care poţi mînca, de exemplu, o porţie de somon cu legume la aproape 70 de lei sau poţi să bei un ceai cu aproape 20 de lei. Nu lipsesc însă aşa-numitele restaurante populare – cărora cei din Chişinău le spun „cafenele“ – şi unde poţi să mănînci un prînz foarte gustos cu 15  de lei (vă recomand cu căldură cafeneaua de pe bulevardul central Ştefan cel Mare – Nota Bene). Un meniu simplu, deloc sofisticat: ciorba cu sfeclă roşie sau soleanca, o vestită ciorbă rusească, cu legume tăiate fîşii subţiri, se adaugă şi salam, costiţă, afumătură, castraveţi muraţi şi măsline, iar la final – lămîie şi smîntînă. O ciorbă deasă care ţine de foame şi… de cald. Nu lipsesc vestitele pîrjoale, iar la garnitură hrişca fiartă, care mie mi-a plăcut la nebunie. Mi-a plăcut şi că puteam să beau la Nota Bene un pahar de compot sau unul cu chefir. Cum spuneam: simplu, deloc sofisticat, dar gustos. Obişnuiam să iau prînzul la Nota Bene şi-mi plăcea să privesc trecătorii – majoritatea tineri. Fete cochete, neapărat pe tocuri înalte (un mister pentru mine, cum reuşesc) şi băieţi emancipaţi cu căştile de la iPod în urechi. Peste drum de Nota Bene – un afiş: trei copii zîmbesc încrezători. Dedesubt – mesajul: „Chişinău – noi sîntem viitorul tău!“.

La Piaţă

Puţin mai jos, pe strada Mitropolit Varlaam – Piaţa Centrală (pînă în 1991 la intrare scria în ruseşte). Este cea mai mare şi cea mai aglomerată din oraş. Un adevărat spectacol. Legume, fructe, peşte (de toate felurile – proaspăt, afumat, marinat), oameni. Şi ei de toate felurile. Foarte mulţi însă par să fie ţărani. Poţi vedea femei de la ţară care au venit să vîndă la piaţă un singur pui. Tăiat, jumulit, pîrlit. Se vede că e pasăre de curte şi îţi imaginezi ce supă gustoasă ar putea să iasă! Hala de carne e fascinantă. N-am văzut nicăieri atîta carne la un loc. Vînzătorii tranşează cu mişcări scurte şi sigure hălci de carne pe care le agaţă în cîrlig. Curcani întregi de peste 10 kg. Iepuri „încălţaţi“ (cum mai văzusem în urmă cu doi ani în piaţa din Tiraspol). Osînză. „Adidaşi“. Bucăţi de ficat şi de creier băltind într-o tavă plină cu sînge. Căpăţînă de porc cu ştampila de securitate alimentară aplicată între ochi. Cum ziceam – un spectacol!

Mai sînt şi cele două hale de brînză (am rămas din nou uimită de cîtă brînză am văzut la un loc!). Vînzătoarele poartă şorţuri şi bonete albe, ca nişte coroniţe aşezate pe creştetul capului. Fac poze şi femeile mă întreabă curioase de unde sînt. Aici încep să curgă întrebările: „Nu ştiţi pe cineva la Paşapoarte?“; „Vrem şi noi cetăţenie şi am depus dosarul de luni de zile!“; „Vrem doar să se rezolve mai repede, ca să putem să plecăm şi noi prin Europa“. Le dezamăgesc cu răspunsul meu, dar mă îmbie totuşi să gust ba din brînză, ba din smîntînă, şi o fac cu plăcere.

Există şi un întreg raion la care se vînd „bunătăţi murate“: morcovi şi ţelină date prin răzătoare, ciuperci murate, castraveţi, gogonele, varză, dar şi aşa-numita „varză de mare“, tot murată (noi o cumpărăm pe post de delicatesă de la restaurantele chinezeşti, ca salată de alge). Văd şi pepeni muraţi. Şi un dovleac uriaş.

La un moment dat, în toată vînzoleala din piaţă aud înfundat „deşteaptă-te româââne, din soooomnul cel de mooooarte, în care te adînciiiiră…“ şi totul se termină cu un dulce „Alio?“… Era – v-aţi prins! – soneria unui telefon mobil.

Limba română

Neculce, Alecu Russo, Anton Pan, Agîrbiceanu... sînt autorii ale căror cărţi se găsesc cu uşurinţă în librăriile din Chişinău. Plus – cărţi de poveşti. Am intrat în vreo cinci librării, toate în zona centrală. Cărţile în limba română cred că nu reprezentau mai mult de 10%. În rest – cărţi în limba rusă. Chiar şi bonurile fiscale pe care le primeşti în unele magazine sînt în limba rusă. Iar la cinematograful central din Chişinău toate filmele sînt dublate în ruseşte.

Aflu că nici la Biblioteca Naţională fondul de carte în limba română nu depăşeşte 20%. Iar pe stradă şi în magazine auzi de cele mai multe ori vorbindu-se ruseşte. Însă la centrele de limbi străine care-şi fac reclamă pe bulevardul central poţi învăţa, pe lîngă engleză, germană sau spaniolă, chiar şi limba română.

Recent, Guvernul de la Chişinău a trecut pe site-urile ministerelor de la limba „moldovenească“ la limba română, iar noul guvern a declarat ca va încerca să modifice Constituţia pentru a elimina conceptul de „limbă moldovenească“. Chiar dacă Marian Lupu, preşedintele Partidului Democrat din Moldova şi fost preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, declara înainte de 1 Decembrie că „e moldovean şi nu va participa la sărbătoarea altui stat“. Iar pînă nu demult, la nivel oficial erau frecvente acuzaţiile la adresa României, cum că s-ar implica în treburile guvernului de la est de Prut. Ultima acuzaţie de acest gen a venit odată cu revoltele din aprilie, de la Chişinău, de la fostul preşedinte Voronin.

Locuitorii de rînd ai capitalei modoveneşti însă privesc cu simpatie către România. Şi cu speranţă. Nu degeaba au votat (cei cu dublă cetăţenie) aproape în totalitate cu Traian Băsescu. În mandatul său s-a înregistrat cel mai mare număr de moldoveni care au primit cetăţenie română. Numai anul trecut, aproape 5000, în total fiind circa 100.000 de deţinători ai ambelor cetăţenii.

La teatrele din Chişinău – afişe cu Stela şi Arşinel, Fuego sau Paula Seling. Iar la concertul de la Filarmonică, dat în cinstea zilei de 1 Decembrie, s-au cîntat arii din compozitori români şi a urcat pe scenă şi un solist din Bacău.

Am mai încercat însă într-o seară, un concert de chitară la celebra Sală cu orgă (construită la începutul secolului al XX-lea – moldovenii spun că sala ar fi unică în Europa, datorită acusticii şi a celor 4000 de tuburi în 41 de registre ale orgii). Numai că, între piese, chitaristul făcea tot felul de comentarii în limba rusă. Publicul rîdea cu poftă. Mai puţin eu, care nu înţelegeam o iotă.