La Giurgiu: Mozart şi manele...
În oraşul de unde vin se ascultă manele. În draci. Aşa se face că anul acesta, aproape de fiecare dată cînd am fost în vizită am prins cîte un concert. Vijelie, Minune, mai nou Copilul de Aur... Fuego - are mare succes! Ca să nu mai zic de Axinte de la Vacanţa Mare. Oau! Succes garantat! E fascinant să vezi oameni fascinaţi (la rîndul lor!) de ritmuri orientale şi de versuri pe care le ştiu şi copiii de 3-4 ani. În şlapi, maiou, pantaloni scurţi/sau fuste lungi (după caz!), giurgiuveni de toate vîrstele mişcă şolduri, scutură sîni, pocnesc din degete. Asta e ceea ce se vede la Giurgiu cel mai bine: maneaua, care scoate oraşul în stradă, pînă tîrziu după miezul nopţii. În rest, viaţa culturală pare că se învîrte într-un cerc strîmt. Dar... care pare că se lărgeşte de la an la an. Ce-aţi zice dacă v-aş spune că la Giurgiu a poposit acum cîteva luni cunoscutul teatru de balet clasic Balşoi, din Moscova, cu Lacul lebedelor? Şi că în toamnă va veni Teatrul din Viena, la un festival internaţional deja cu tradiţie la Giurgiu? Sau că actorii Teatrului Valah au plecat prin oraş şi au dat reprezentaţii în cartiere, ca să atragă lumea spre clădirea deloc atrăgătoare din centru (e vorba de clădirea teatrului...)? Sună bine, nu-i aşa? Trebuie să vă spun că teatrul din Giurgiu este condus de... Creţu. Nu mă întrebaţi Creţu şi mai cum. Nici nu contează! Cert e că aproape toţi membrii familiei de actori cu acest nume au fost, pe rînd, la conducerea Teatrului Valah. Şi tatăl, şi fiul, şi nora... La un moment dat, fiecare era membru al unui alt partid, aşa că indiferent ce partid era la putere, Creţu era sigur! Ei bine, aşa ceva nu poate scăpa într-un oraş de provincie! În rest, jos pălăria! Actori buni (unii au contracte de colaborare cu teatre bucureştene!), premiere de succes, săli pline... chiar dacă, uneori, de militarii de la unitatea din Parc sau de elevii aduşi "cu şcoala". În urmă cu mai bine de 10 ani, la Giurgiu s-a înfiinţat, nici mai mult, nici mai puţin, decît o... orchestră filarmonică. N-o să uit niciodată concertele de Crăciun! Toată lumea bună a oraşului, la ţol festiv, umplea sala cu scaune tapiţate a teatrului şi asculta, parcă amorţită, Bach sau Mozart sau Beethoven... Îşi vorbeau în şoaptă, chiar şi după concert, iar gesturile - o strîngere de mînă sau o sărutare - păreau făcute cu grijă, parcă-n reluare. Dirijorul era un tip răbdător cu un public nu foarte educat (care aplauda frecvent cînd nu era cazul). Atunci se întorcea răbdător şi făcea gestul acela, ca un cerc cu mîna prin aer. Şi sala pricepea. Apoi, se mîncau pişcoturi, se bea şampanie, după care lumea bună pleca spre case, doi cîte doi, prin ninsoare, încotoşmănaţi în hainele de blană, cu paşi mici, ca să nu alunece pe gheaţa care acoperise străzile. Orchestra s-a desfiinţat. Acum doi ani. Costa prea mult. Va mai cînta din cînd în cînd la Giurgiu, dar nu ca orchestră a oraşului. La Giurgiu mai e şi o Casă de Cultură. Pe vremuri, cînd scriam la un ziar local, dacă era o zi mai slabă, fără prea multe evenimente, ştiam că dacă mergeam la Poliţie sau la Casa de Cultură, sigur acolo se întîmpla ceva. Ani buni a fost directoare doamna Dunia. Un adevărat personaj. Fostă educatoare, cochetă (n-am ştiut niciodată ce culoare are părul ei, o schimba extrem de des!), foarte activă şi foarte emotivă (lăcrima, uneori, cînd ţinea cîte un discurs, la vreo festivitate), dna Dunia avea mereu ceva de spus presei: ba despre un festival, ba despre un premiu, o expoziţie, un curs nou... Eu mă duceam la Cenaclul literar! Joia, la 5 după-amiaza. Mai venea Metaxa (un coleg de la ziar), un epigramist (care scrisese fiecăruia cîte o epigramă), un veteran de război (care a scris şi o carte cu amintirile de pe front şi din lagăre) şi Tică Lumînare (un tip care făcea karate şi cînta la chitară). Cenaclul "Luceafărul" mai este şi acum. Tot joia. Însă e vacanţă, că altfel tare mi-ar fi plăcut să stau într-un colţ şi să ascult versuri sau nuvele scrise stîngaci, dar... "cu foc". Dna Dunia nu mai e directoare. Şi nici Casa de Cultură nu mai e ce-a fost. S-a transformat în Centru Cultural Local (şi am rămas impresionată de aerul modern al clădirii: reparată recent, cu termopane, expoziţii de tot felul care acopereau pereţii). Director este acum un ofiţer de muzică (în rezervă). Virgil Peţanca a studiat cornul şi a fost şef de orchestră la Tulcea aproape 20 de ani. Îmi spune că armata, dar şi comunismul l-au învăţat de toate. "Păi, cînd venea acela de la partid şi întreba: Corul l-ai făcut? Dar orchestraţia? Dar coregrafia?... Şi puteai să nu le faci?" La Giurgiu, Virgil Peţanca a pus pe picioare în doi ani, de cînd e director la Centrul Cultural, un ansamblu profesionist de dansuri populare - "Doina Dunării". Cu orchestră, dansatori şi solişti care - spune el - au făcut deja senzaţie la festivaluri naţionale. Iar la televiziuni merg doar dacă îi lasă să cînte live! Virgil Peţanca se mai laudă cu o apreciată orchestră de suflători. Cînd nu merge la festivaluri, cîntă, uneori, muzică de promenadă în foişorul din Parcul Alei. La Giurgiu s-a reinventat concursul "Cine ştie cîştigă". A fost doar o ediţie, care a atras elevi de liceu şi chiar şi un sponsor. Lucru rar. Pentru că firmele din oraş (puţine, cîte sînt!) nu se înghesuie să dea bani pentru cultură. Aşa că banii vin, în special, de la Consiliul Local, care vrea să preia de la cel Judeţean şi Teatrul, şi Biblioteca (două clădiri care stau să se prăbuşească!), şi care anul acesta va termina Ateneul "Bălănescu" (un fost cinematograf - dezafectat - care revine astfel la destinaţia iniţială: sală de concerte). De Crăciun va fi inaugurarea, cu un concert special, la care vreau să mă duc să ascult Bach sau Mozart sau Beethoven.
