Oamenii munţilor

Era acum vreo 15 ani. Puştoaică fiind, mi-am pus rucsacul în spate şi am plecat pe munte cu un prieten. Să nu vă închipuiţi că m-am aventurat pe cine ştie ce drumuri periculoase! Totul părea simplu. Un traseu de pantofar: cu telecabina pînă la Cota 2000, la Sinaia, apoi, pe platou, pînă la cabana Piatra Arsă, apoi la Babele, iar de acolo - jos, cu telecabina, în Buşteni. Era vară, vreme superbă, cer senin. Undeva însă între Piatra Arsă şi Babele, cerul s-a întunecat brusc. Şi a început să plouă. Şi să bată vîntul. Aşa că drumul pe care-l mai aveam de făcut pînă la Babele, deşi scurt, a fost foarte greu. Trebuia să ne ţinem zdravăn unul de celălalt ca să nu ne ia vîntul. Şi să fim atenţi să nu ne abatem de la drumul pe care-l făceam pentru prima dată. Cred că era 4 după-amiaza cînd am ajuns la Babele. Ploaia se oprise, dar era aproape întuneric, iar telecabina nu mai funcţiona (din cauza vîntului). Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, n-aveam nici bani suficienţi să rămînem la cabană, aşa că singura variantă era să mergem pe jos. Ne-am uitat unul la altul şi am zis: "Hai!". Singurul drum la îndemînă părea să fie pe sub cablurile de la telecabină. Ne gîndeam că aşa o să avem tot timpul un reper şi că nu o să ne rătăcim. Am luat-o la vale, fără să ştim că drumul pe care am apucat-o este chiar Valea Jepilor (vestită pentru dificultate şi dese accidente). Cred că a fost cel mai lung, cel mai greu şi cel mai tăcut drum pe care l-am făcut vreodată pe munte. Ne ajutam aproape la fiecare pas. Aveam grijă unul de celălalt cum poate n-am avut niciodată. Şi nici unul nu mai spunea nimic. Rîpe abrupte, cărări înşelătoare, cruci din loc în loc, pietre care ne fugeau de sub tălpi. O ploaie mocănească, încăpăţînată, avea să ne ţină de urît tot drumul. Traseul părea că nu se mai termină. În momentul în care am zărit primele case, iar drumul se mai domolise, cărările erau mai prietenoase - am privit în sus, la stîncile pe care le lăsasem în urmă, şi ne-am promis că n-o să mai ajungem niciodată într-o situaţie ca aceea. Ne-am speriat rău. Acum, de fiecare dată cînd văd la televizor cîte o ştire cu turişti rătăciţi sau chiar dispăruţi pe munte, îmi amintesc de aventura mea montană care, la modul cel mai serios, a fost o lecţie. Născut cu "schiurile în picioare" Florin Vintilă a trăit toată viaţa pe munte. S-a născut - spune el - "cu schiurile în picioare", undeva la poalele Bucegilor. Bunicii lui au fost cabanieri, aşa că pînă la 7 ani, cînd a trebuit să meargă la şcoală, a crescut pe munte. Apoi, a făcut ski de performanţă. După aceea a lucrat la telecabina Buşteni. A văzut de nenumărate ori cum se schimbă peisajul pe Valea Jepilor. De la alb, la verde, la ruginiu, şi apoi din nou de la capăt, an după an. Uneori, şi acum, cînd merge cu telecabina, aruncă priviri pe stîncile din jur şi vede lucruri pe care ochiul orăşeanului venit să tragă aer în piept la munte nu le vede: o capră neagră cocoţată pe un vîrf sau un turist aventurier care "n-ar avea ce să caute pe acolo". Şi a mai văzut Florin Vintilă nenumărate răsărituri şi apusuri grozave, de sus, de pe Babele. Timp de 22 de ani a fost salvamontist. Nici acum nu e departe de munte. De vreo trei ani lucrează la Jandarmeria Montană şi, de multe ori, mai participă la salvarea turiştilor rătăciţi. Cel mai mult de lucru e la trecerea dintre anotimpuri. De la toamnă spre iarnă sau primăvara, cînd pe munte e încă zăpadă, dar în oraş e deja cald şi frumos, iar turiştii pleacă de jos, din Buşteni, în sandale şi pantaloni scurţi. Sus, dau de greu, îşi forţează norocul, iar cînd realizează că au mers prea departe, e deja tîrziu. Nu mai pot să meargă nici înainte, nici să se întoarcă. Atunci, pun mîna pe telefon şi sună la Salvamont. Trebuie să tastezi simplu: 0SALVAMONT. Uneori, turiştii rătăciţi sînt îndrumaţi prin telefon, alteori, aşteaptă cuminţi să vină salvamontiştii să-i ia. Nu de puţine ori însă s-a întîmplat ca salvamontiştii să primească alarme false. "Sună la noi ca la taxi" - îmi spune Florin Vintilă. "Ne cheamă aiurea, îşi bat joc de noi! A dat odată cineva apel de urgenţă şi la Salvamont Buşteni, şi la Rîşnov. Colegii de la Rîşnov chiar le-au încărcat cartela cu 5 dolari, ca să poată ţine legătura cu ei... Era o vreme crîncenă. Am ajuns cu chiu cu vai pînă aproape de cabana Caraiman, unde spuneau ei că sînt, însă n-am găsit pe nimeni. Cred că am dat apoi vreo 15 apeluri pe numărul la care vorbisem mai devreme cu ei. Nu mai răspundea nimeni. În final, am primit un SMS în care ne spuneau să-i lăsăm în pace, că ei sînt în drum spre Bucureşti şi că nu mai au nevoie de noi. Astfel de lucruri se întîmplă şi pentru că procedurile de identificare a apelului sînt foarte anevoioase. E nevoie de aprobare din partea primului procuror... sînt lucruri de care n-are nimeni timp!" Legile muntelui Cînd sună telefonul, iei rucsacul cu strictul necesar, se formează echipa şi în cîteva minute eşti pe drum. De cele mai multe ori pleci cu speranţa că o să ajungi la timp. Că turiştii nu sînt răniţi sau că nu sînt grav răniţi, şi o să poţi să-i aduci cu bine acasă. E greu de descris ce se întîmplă în sufletul unui salvamontist cînd nu reuşeşte asta. Cred că sentimentul poate fi comparat cu cel al unui chirurg căruia îi moare pacientul pe masa de operaţie. Cel mai greu e cînd trebuie să pleci la drum să salvezi un coleg care s-a accidentat sau care a rămas blocat într-o zonă periculoasă. Şi au fost cazuri cînd şi salvamontiştii au murit pe munte. Florin îşi aminteşte de un coleg care a dispărut (în condiţii nelămurite nici pînă azi) undeva, pe drumul dintre Babele şi Coştila. A fost găsit după o lună, în zăpadă. Îşi mai aminteşte despre un alt coleg care schia în zona telecabinei. Zăpada era foarte tare, îngheţată, a alunecat şi s-a accidentat foarte rău. Ideea e că muntele nu alege. Oricît de bine pregătit ai fi sau oricît de bine ai cunoaşte zona. Florin îmi povesteşte însă şi o întîmplare de care îşi aminteşte de ani de zile cu plăcere. "Doi tineri plecaseră pe Valea Bucşoiului, neechipaţi. Deşi erau din Braşov, nu cunoşteau prea bine zona. S-au rătăcit. Am primit un apel de urgenţă, am primit coordonatele, dar nu de la ei, ci prin intermediari. Cîteva ore i-am căutat în altă zonă decît cea în care erau. Pînă la urmă, am reuşit să luăm legătura şi i-am localizat, undeva pe la ora 2 noaptea. Dar n-am putut să ajungem la ei, pentru că noi avem o vorbă... o parafrazare a celebrei Ťiarna nu-i ca vara». Noi spunem că noaptea nu-i ca ziua, e mult mai greu să te orientezi, oricît de bine cunoşti zona. Aşa că am hotărît că e periculos chiar şi pentru noi să mergem mai departe. Ne-am întors a doua zi, pe lumină, şi i-am salvat... Norocul lor că era vară. Peste cîteva luni, s-au căsătorit, acum au şi un copil. Am fost primii pe care i-au anunţat că au un băiat. Acum nu există sărbătoare la care să nu ne sune sau să nu ne trimită mesaje. Iar cei doi sînt în continuare iubitori de munte, dar mult mai prudenţi." Locul unde iarna durează chiar şi opt luni La releul de pe vîrful Coştila, la 2498 de metri altitudine, îl întîlnesc pe Mihai Bardza. Şi el, îndrăgostit de munte. Pe la opt ani a cunoscut pentru prima dată un salvamontist şi a început să înţeleagă ce înseamnă să salvezi un om. De atunci, muntele a însemnat foarte mult în viaţa lui. Este şeful Staţiei de la Coştila, alpinist, salvamontist. Participă deseori la operaţiunile de salvare a turiştilor rătăciţi. Un pic mai jos de Coştila este crucea de pe Caraiman, iar în spate, dincolo de prăpastie, cabana Omu, pe unde turiştii se mai aventurează şi iarna. "De multe ori - îmi spune Mihai - dacă primesc vreun telefon din zonă, băieţii de la Salvamont mă trimit direct pe mine, că-s mai aproape." Şi Mihai are poveştile lui cu oameni rătăciţi. "Este un tip din Bucureşti. Alex îl cheamă. E clientul nostru aproape în fiecare an. A urcat odată, într-o toamnă, pînă aici, la Coştila. Bătea la uşă înnebunit, pentru că sus era aproape iarnă, iar el era îmbrăcat în pantaloni scurţi. Altădată l-am găsit într-un copac, noaptea. Se urcase acolo de frica urşilor. Ne-a simţit de departe că venim şi a început să ne strige - că ne cunoaşte pe toţi! ŤFlorine, tu eşti?» ŤNu!» ŤCiprian?» ŤNu, mă!» ŤOricare ai fi, vino mai repede şi să nu mă cerţi!» Ce să-l mai cerţi? Ne-am obişnuit cu el! De fapt, cam aceeaşi reacţie - de copii care sînt prinşi că au făcut o prostie şi se tem să nu fie pedepsiţi! - o au şi cei pe care-i prinde întunericul pe munte, pe lîngă Ťla Releu». Norocul lor că releul e luminat şi reuşesc să se orienteze şi să vină aici. Dar uneori e ceaţă şi nu vezi la doi metri în faţa ta. De jur împrejur e alb şi fiecare pas poate fi foarte riscant. Dacă au norocul şi ajung aici, bat disperaţi în geamuri. Unii sînt în şoc hipotermic. Se roagă de noi să nu îi dăm afară. Bineînţeles că nu-i dăm! Îi primim, le dăm calciu, le facem ceaiuri, le dăm de mîncare... Mulţi dintre ei sînt de-a dreptul inconştienţi... dacă-i vezi cum sînt îmbrăcaţi! Nu au habar de reguli elementare care trebuie respectate pe munte. De fapt, cei mai mulţi dintre ei, chiar dacă cunosc aceste reguli, nu le respectă!" La 2500 de metri foarte rar nu bate vîntul. Iernile ţin şi 7-8 luni pe an. Uneori, cei de la releu rămîn blocaţi pe munte chiar şi trei săptămîni. Cei mai apropiaţi "vecini" sînt la o oră de mers, la cantonul Babele. Uneori, se face chiar o oră şi jumătate pînă acolo. Mai ales dacă e zăpadă mare sau viscol. Sus e pustiu. Trec zile întregi în care ei nu văd decît cele cîteva feţe ale colegilor. Pentru Mihai însă e un paradis. Dincolo de turişti rătăciţi, îmi vorbeşte despre nopţile cu stele, în care cerul pare atît de aproape, despre orele în care schiază pe creste, cînd totul e încremenit sau ninge ca-n poveste, sau despre liniştea pe care jos, în oraş, n-o poţi găsi. În afară de vecinii de la Babele, Caraiman sau Omu îi mai vizitează, din cînd în cînd... urşii. Pe lîngă releu şi-au găsit adăpost o lupoaică şi trei pui. Urşii vin uneori atraşi de mîncarea pentru lupi. Ai zice că n-au de unde să vină, pentru că nu sînt păduri în zonă. Cît vezi cu ochii - păşune, creste golaşe şi atît. Aflu însă că urşii urcă uneori de pe Valea Albă sau Valea Cerbului, de jos, din pădure de la Buşteni, în special vara. Angajaţii de la Releu i-au filmat discret, din spatele ferestrei, cînd scormoneau după gunoaie. De altfel, principala condiţie, atunci cînd vezi un urs - îmi spun ei - este să nu-l întărîţi. Din păcate, turiştii asta fac. Îi agresează cu bliţurile sau le dau de mîncare de parcă ar fi animale de companie. Anul trecut, în zonă, o americancă a fost ucisă de un urs. "Dacă l-ai înfuriat, nu ai cum să scapi!" - îmi spune Mihai. "Se tot spune că urşii coboară în oraşe, că s-au înmulţit foarte mult. Dar scăpăm din vedere faptul că de multe ori noi sîntem cei care le invadăm teritoriul." Construcţiile s-au extins foarte mult, uneori în zone protejate, direct în pădure, şi mai sînt şi tonele de gunoaie pe care turiştii le lasă în urma lor. Dar asta e altă poveste! De fiecare dată însă cînd văd la televizor o ştire de genul "o turistă a murit în Masivul Bucegi şi alţi doi au fost grav răniţi, din cauza neatenţiei pe munte" sau "doi turişti sînt daţi dispăruţi de mai bine de 24 de ore în Munţii Rodnei" şi aşa mai departe... îmi amintesc de prietenii mei, salvamontiştii. Sau chiar îi văd în faţa camerelor de luat vederi, îngheţaţi, obosiţi, dînd de fiecare dată acelaşi sfat: "Respectă regulile muntelui!".