Cocoşul care nu minte niciodată

La Criţ ajungi dacă, în drumul dinspre Rupea şi Sighişoara, faci la stînga, atras de adunătura de acoperişuri ţuguiate şi de turla bisericii aflate pe un deal, care se vede de departe, din orice direcţie vii.

Pînă la biserică, satul îţi poate părea pustiu. Multe clădiri păstrează urmele picturilor specifice caselor tradiţionale săseşti, cu modele cîndva colorate, astăzi şterse. Sînt asemenea caselor pe care încearcă să le salveze sau să le repare Fundaţia Mihai Eminescu Trust, înfiinţată de Prinţul Charles. Însuşi Prinţul a trecut prin sat în urmă cu vreo patru ani. Fundaţia a cumpărat o casă la Criţ şi a încercat să repare alte cîteva.

Chiar şi aşa, imaginea satului – aflat la doar un kilometru de drumul naţional – pare, cum spuneam, de sat pustiu. Unele case sînt în ruină, altele – părăsite. În total, 232 de case, în care nu trăiesc mai mult de 500 de oameni. Unii sînt plecaţi să muncească în altă parte, în special în Ungaria şi Germania, iar familiile de saşi care au mai rămas pot fi numărate pe degetele de la o mînă.

Curta Maria, poştăriţa satului în ultimii 24 de ani, îmi spune că la începutul anilor ’90 în sat erau 80 de abonamente la Deutsche Zeitung. Acum, sînt doar 3.

Drumurile sînt acoperite cu pămînt. Doar în centru, unde se află cîrciuma şi magazinul sătesc, Primăria de la Buneşti a turnat vreo două basculante de pietriş, alb şi mărunţit, de pe care se ridică un nor de praf cînd trece vreo maşină. Din centru pleacă şi drumul care urcă la Biserica Evanghelică.

Curtea bisericii e plină de meri pitici, cocoşaţi de fructe coapte. Cîţiva meşteri stau cocoţaţi pe schele. La biserică se fac reparaţii după mai bine de 100 de ani. De-altfel, la ultima reparaţie serioasă, în actele bisericii s-a consemnat că acestea au fost făcute aşa încît să reziste pentru următorii 100 de ani. Şi au rezistat. Biserica de azi a fost construită între 1810-1813 pe ruinele unei mici biserici romane, din piatră, de la 1300. E o biserică mare, cu peste 500 de locuri. Pe vremuri, veneau aici, la slujbe, şi locuitorii din satele învecinate. Acum, e pustiu. Rareori, se organizează cîte un concert de orgă. Biserica are o acustică specială. Preotul nu a folosit niciodată microfon. Are locul lui, pe un balconaş, la care ajungi urcînd cîteva trepte pe o scară în spirală. Facem şi noi o probă: înregistrăm cum se aude dacă vorbeşti de jos şi cum se aude din balconul preotului.

Am uitat să vă spun că în curtea cu meri pitici am întîlnit-o şi pe Sofia Volbert. Femeia, în vîrstă de 90 de ani, stătea aplecată deasupra unui lighean şi spăla nişte cuverturi grele – nu că ar fi murdare, dar să le mai aerisească înainte de iarnă! Sofia Volbert este o femeie voinică, are părul alb-alb şi ochii mari, albaştri. Mai de mult a citit o carte în care scria că „dacă o naţiune îşi pierde istoria, îşi pierde identitatea“. Deja saşii începuseră să plece din sat. „Dacă pleacă toţi“ – s-a gîndit femeia – „cine o să spună mai departe poveştile satului sau ale bisericii?“ Aşa că s-a apucat să studieze, să citească, să caute prin arhive şi prin podurile caselor.

Numele satului – Criţ – vine de la Kreuz, care în germană înseamnă „cruce“. De fapt, într-o vreme, satul chiar s-a numit Crucea, şi cu referire la faptul că, în localitate, călugării de la Mînăstirea Cîrţa, din Ţara Făgăraşului, în posesia cărora s-a aflat satul în Evul Mediu, au adus aici o cruce mare, din piatră. Niciodată satul n-a fost unul bogat, dar „era înfloritor“ – îmi spune Sofia Volbert. „Aveam moară mare, la care veneau oameni din cinci-şase sate, se făcea şi griş, şi făină… Am găsit documente vechi în care scrie că şanţurile erau curăţate, iar uliţele au fost lărgite pentru că vitele nu mai aveau loc pe cele vechi. În 1503 erau 63 de gazde, 4 păstori, 1 morar şi 1 învăţător, ceea ce înseamnă că exista şi şcoală la vremea aceea. De fapt, Criţul a ţinut dintotdeauna să aibă şcoală. Satul voia să aibă oameni învăţaţi, ca să-şi răscumpere libertatea de la călugării cărora trebuiau să le dea 10% din tot ce aveau, trebuiau să şi muncească pentru ei în anumite zile.“

Şi acum sînt în sat locuri care amintesc de călugării de la Cîrţa: un hotar căruia localnicii îi spun Valea Călugărilor sau o zonă cu vii – Viile Călugărilor.

Ca aproape toate bisericile evanghelice din zonă, şi cea de la Criţ are un turn semeţ iar în vîrful lui se află un cocoş de tablă, care se învîrte după cum e vremea. Sofia Volbert îl priveşte: „Încă stă pe schimbător, dar n-o să plouă! Cînd se uită cu capul în jos, e numai vreme bună!“. „Nu minte niciodată?“ „Niciodată!... şi, uite, vedeţi, deasupra porţii, cuibul acela de barză? De 72 de ani e cuibul ăla acolo şi barza vine în fiecare an. Iar anul ăsta am aşteptat să plece barza ca să ne apucăm de reparaţii!...“

Uşa masivă a bisericii scîrţîie răguşit cînd Sofia Volbert o deschide. Înăuntru – rînduri de bănci de lemn vopsite în bleu, aliniate de-o parte şi de alta a unui culoar îngust. Ghidul meu ştie unde-şi are locul fiecare: „Acolo fetiţele, apoi fetele după Confirmare, apoi femeile tinere cu copii în braţe… bătrînii în faţă, iar bărbaţii sus!... iar cînd se căsătoreau… jos!“… şi aşa mai departe.

Pe una dintre bănci se află şi astăzi costumul pe care îl îmbrăcau fetele la „Confirmare“, la vîrsta de 14 ani. De mai bine de 20 de ani, însă, n-a mai avut loc o slujbă de confirmare la biserica fortificată din Criţ. Cam tot atît a trecut de la ultimul botez. Slujbe mai au loc din cînd în cînd, cu un preot din satele învecinate, chiar dacă cei care se strîng sînt doar 10-20 de credincioşi. Cărţile de rugăciuni îi aşteaptă, însă, pe bănci. Răsfoiesc una scrisă în alfabetul gotic, pe care Sofia Volbert spune că l-a învăţat şi ea la şcoală, şi că acasă, în familie, vorbesc şi astăzi în flamandă.

Biserica e un adevărat muzeu. Se găsesc aici lăzi datate 1666 şi 1724. Bănci pictate pe care scrie 1793, iar pe clopote apar inscripţionaţi anii 1549 şi 1551. Aflu că unul dintre clopote era „clopoţelul“ care, pe vremuri, se auzea în tot satul şi îi chema pe copii la şcoală. „Elevul de serviciu bătea clopotul la şi un sfert şi ştiai că trebuie să te trezeşti. Peste o jumătate de oră, mai bătea o dată şi atunci ştiai că trebuie să pleci de acasă, ca să ajungi la şcoală la fix, cînd începeau orele.“

Azi, clopotul – obiect de muzeu, cum ziceam – bate doar ca să înregistrez sunetul pentru radio.

Şcoala e în spatele bisericii. Sau, mai exact, a fost acolo. Împreună cu femeia cu părul alb-alb, dau ocol zidurilor dărîmate pe jumătate, acoperite de buruieni înalte. Totul parcă prinde viaţă în ochii albaştri ai Sofiei Volbert, cînd îşi aminteşte de locul unde era biblioteca şi unde a descoperit cărţile. Sau de popicăria unde se înghesuiau în pauze şi băieţi, şi fete să apuce să arunce cu bila măcar o dată. „La şcoală mi-o plăcut, dar bună n-am fost niciodată!“ – spune femeia. „Doar la istorie şi la agricultură aveam note mai mari. Învăţătorii nu ne învăţau doar carte. Erau şi ţărani. Aveam o pepinieră şi o grădină, iar noi, fetele, trebuia să semănăm roşii, iar cînd se coceau, le dăteam femeilor prin sat. Pentru că şcoala trebuia să sprijine comuna, şi nu invers, cum e acum. Ţin minte că în clasa I a trebuit să adunăm o cutie de chibrituri cu seminţe de mere, iar în a VII-a am primit un pom altoit de care să am grijă. Ce de amintiri!... O viaţă întreagă!... Parcă a fost ieri!... Cîteodată stau singură în biserică şi-mi trece aşa prin minte toată viaţa.“

Bate un vînt uşor, de toamnă încă blîndă, iar dinspre sat se aud gîştele. Cînd şi cînd un cîine care latră, aşa, de plictiseală! Stăm amîndouă tăcute în faţa ruinelor înecate în buruieni. „Uite, aici a fost sala de dans!“ – şi-mi arată o spărtură dintr-un zid. „Aici am învăţat primii paşi de vals!...“ – şi zîmbeşte.

Nume şi numere

Dăm apoi o roată bisericii, care e înconjurată de brazi înalţi aproape cît ea. Doar turnul răsare mai înalt, printre brazi. „Brazii ăştia i-am plantat în timpul comunismului, cînd nu ne mai lăsau, de Crăciun, să aducem brazi din Harghita. Iar noi eram obişnuiţi să avem la biserică un brad înalt «pînă la ochiul Domnului», aşa spuneam! Adică pînă în tavan. Iar sub brad erau cadourile de la Societatea pentru femei. Femeile mergeau prin sat, adunau făină, ouă şi apoi făceau prăjituri pentru colindători. La noi doar băieţii mergeau cu colindul, cîntau cîntece bisericeşti şi primeau biscuiţi, un caiet sau un creion. Astea erau cadourile!“

Tot printre brazi, descopăr două monumente simple: două pietre, ca cele din cimitirele evanghelice, pe care sînt scrise nume şi numere. De-abia ghiceşti ce scrie, pentru că umezeala a înnegrit pietrele, care par să fie, încet, înghiţite de pămînt şi de muşchii care au crescut, verzi, pînă spre jumătatea monumentelor.Sofia Volbert îmi spune că monumentele sînt pentru eroii satului: „Ăştia sînt din Primul Război, iar ăştia sînt din Al Doilea Război Mondial. Numărul e numărul casei, pentru că pe mulţi dintre ei îi chema la fel, şi am vrut să-i deosebim cumva“.

Sofia Volbert nu a fost măritată niciodată. Dar a iubit. Şi, uneori, e de-ajuns. Ultimul nume pe monumentul eroilor din Al Doilea Război Mondial este Ernest Smith. Numărul 26. Pînă să plece pe front, bărbatul a fost învăţător în sat. Şi s-a iubit cu Sofia Volbert. Apoi, la o vreme după moartea lui, femeia s-a îndrăgostit de un alt bărbat, cu care a rămas însărcinată. Doar că acesta a plecat şi el, în curînd, pe front, fără să apuce să-şi vadă copilul: o fată. În timpul războiului, mulţi rămîneau în Germania, ceea ce s-a întîmplat şi cu cel de-al doilea iubit al Sofiei Volbert. Iar în tinereţea ei, ca şi acum, în sat găseai cu greu un bărbat tînăr. Din cei zece colegi de clasă ai Sofiei, cinci au numele pe monumentul din curtea bisericii.

Traversăm din nou biserica. Trecem printre băncile bleu. Scîrţîitul răguşit al uşii grele. Cocoşul din turn. Cuibul de barză. Merii pitici şi cocoşaţi. Meşterii care reparau biserica pentru următorii 100 de ani. Ligheanul în care femeia îşi lăsase cuverturile la muiat.

Înainte să ne luăm rămas-bun, o ajut să scoată apă din fîntîna din curtea bisericii. Femeia insistă să gust apa rece şi bună, direct din citură. „Dar ştiţi cum? Băgaţi capul în citură, în aşa fel încît să atingeţi apa cu nasul. E mult mai bună aşa, o să vedeţi!“ Zîmbesc de ideea femeii şi fac întocmai. Nu ştiu dacă apa a fost mai bună aşa. Dar mie mi s-a părut grozavă.

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.

Varianta audio poate fi ascultată  la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/crit_satul_cu_povesti-36563 

Foto: L. Nicolae