Localități intrate în legendă

- Cuca Măcăii și Cucuieții din Deal -

Cuca e o comună din judeţul Argeş. Poate cea mai mare. De ea aparţin 14 sate, printre care şi Măcăi. Pe vremuri, Măcăi era comună, iar Cuca – un sat care aparţinea de Măcăi. De aici denumirea de Cuca Măcăii. Deşi astăzi ar trebui să fie exact pe dos. Adică Măcăii Cucii.

De fapt, mai există o localitate care se cheamă Cuca, undeva în judeţul Galaţi, însă cea căreia i s-a dus faima în toată ţara e cea de care vă spuneam la început, din judeţul Argeş.

Pare complicat. Dar, la faţa locului, lucrurile sînt simple. Ajungi uşor la Cuca: de la Piteşti, mergi vreo 50 de kilometri spre Rîmnicu Vîlcea, iar la un moment dat faci la stînga, pe un drum care urcă pe dealuri. Satele sînt răsfirate, separate de păduri sau de dealuri şi împînzite de troiţe. Le vezi la fiecare răscruce de drumuri sau pe la porţi, împodobite cu flori uscate sau cu lumînări care s-au topit de căldură.

În aproape fiecare curte se află o baltă înverzită, căreia localnicii îi spun lac. Chiar lîngă biserică, la poarta unei case, două femei stau de vorbă. Mă apropii, scot microfonul... le salut, îmi răspund, dar îşi văd de ale lor. N-au secrete, aşa că nu se opresc din vorbit. Ce a mai făcut aia, ce a mai zis ăla, cum mai e cu pensia...

„Îi opreşte lu’ mama din pensie 700.000 de lei vechi lună de lună!“ „Bă, fir-ar să fie!“ „Dacă-ţi spui! Să fiu a naibii dacă nu-i aşa!“ „Ţţ, ţţ, ţţ!“… şi tot aşa!

Stăpîna casei în faţa căreia se poartă discuţia este o femeie voinică, la peste 60 ani. Poartă pe cap un batic care-i acoperă fruntea şi care e legat la spate, mai degrabă ca o bandană.

O luăm cu începutul: de ce comuna Cuca se cheamă Cuca? Oamenii locului n-au nevoie de explicaţii. Cum spuneam, lucrurile sînt simple: „Asta e comuna! Aşa am pomenit! Aşa cum aia e Măcăi, dincolo e Lăunele... Lăunele de Sus, Lăunele de Jos, la comuna asta îi zice Cuca. Din moşi strămoşi! Aşa e denumirea! Dar să ştiţi că la noi e mai bine ca în alte părţi. Noi n-avem scandaluri aici, n-avem spargeri... n-avem nebuni... E comună frumoasă, cu tot strictul necesar.“ (Anumiţi istorici susţin că numele comunei ar veni de la o ferestruică din podul caselor, dar localnicii spun că nici vorbă de aşa ceva!)

Tot strictul necesar e şi în gospodăria femeii. Florica Siteanu mă duce să-i văd animalele şi „lacul“ de care vorbeam. „Lacul ăsta nu seacă niciodată. E un lac mare, care are scurgere după casă. Are şi peşti! Lacul e aici de sute de ani!...“

Lacul e, de fapt, o groapă săpată în curte, în care se strînge apa de ploaie, pe care localnicii o folosesc la udat grădinile şi la adăpatul animalelor. Pentru că satul e pe dealuri, a fost greu şi scump să „se tragă“ apă în curţile oamenilor. Florica Siteanu are apă la robinet de-abia de anul trecut. Dar, chiar şi aşa, preferă să folosească apa din lac la udat, pentru că e mai ieftin. Soţul femeii, Petre Siteanu, îmi spune că de lipsa apei ar fi legată şi explicaţia pentru prezenţa atîtor troiţe în sat: pe vremuri, localnicii se rugau să plouă. Pe de altă parte, unii au făcut troiţele la poartă ca să nu mai bată drumul pînă la cimitir să aprindă o lumînare pentru morţi.

În spatele casei familiei Siteanu, se întinde o livadă. „Pomărie! Dar e un aer curat şi o linişte!…“ – îmi spune capul familiei, Petre Siteanu. „M-am dus de dimineaţă, pe la 5, să pun nişte porumbi în fundul curţii. Era un aer!… Unii nu mai pleacă din oraşe. Mă uit la ei, cum se vaită că n-au aia, n-au aia… dar nu înţeleg de ce nu vin la ţară să muncească. La ţară, dacă munceşti, ai de toate! O ceapă, în grădină, un carton de ouă, o bucată de brînză… şi un pahar de ţuică – găseşti, nu-i problemă! Doar să munceşti!“

Aşa se face că lacul din fundul curţii, păsările, Zambila şi Păpuşa (cele două vaci) şi Bobiţă, căţelul tolănit la soare, sînt mica avere a familiei Siteanu, din comuna Cuca.

„La Cuca,
unde e mămăliga cît nuca!“

Spre centrul satului, dau de şcoală. E pauză şi mare gălăgie! În comună sînt trei şcoli, la care învaţă 250 de copii. Directoarea şcolii, Cătălina Tănăsescu, îmi spune că una dintre şcoli se pare că se va desfiinţa.

„Dar, în rest, lucrurile-s frumoase. Şi locurile sînt frumoase. Eu cînd am terminat şcoala şi m-am dus la inspectoratul şcolar să-mi iau repartiţie, am spus că vreau să merg la Cuca Măcăii. Auzisem de faima acestui loc, îmi imaginam că e departe… şi m-am gîndit că ar fi frumos ca, peste ani, să povestesc nepoţilor mei că mi-am început cariera la Cuca Măcăii. Însă, odată ajunsă aici, m-am îndrăgostit, în două săptămîni m-am căsătorit, şi aici am rămas“.

Directoarea şcolii e o femeie tînără. Înaintea ei, au fost multe generaţii. Şi de elevi, şi de profesori. Ioan Gheorghe Miricioiu este un fost învăţător din Cuca. Are aproape 75 de ani. Timp de 40 de ani a fost învăţător. Îl găsesc, într-o zi fierbinte, de început de primăvară, înfofolit cu două pulovere şi o cojoacă. Se mişcă greu, sprijinit într-un baston, după ce toată viaţa a mers la şcoală cu bicicleta. Povestea fostului învăţător e strîns legată de cea a satului. Şi părinţii lui au fost tot învăţători. Mai mult, în 1938, tatăl său era inspector şcolar. El a construit şcoala veche a satului şi căminul cultural, care se numea pe atunci teatru sătesc. Bătrînul învăţător îmi povesteşte că tatăl său era prieten cu fostul prim-ministru şi prefect al judeţului Argeş, Armand Călinescu. De-altfel, bătrînul din faţa mea a fost botezat de Armand Călinescu. Înaltul demnitar a fost invitat şi la inaugurarea teatrului sătesc. Ioan Gheorghe Miricioiu spune că tatăl său i-ar fi cerut acestuia să-l ajute să facă şi un cinematograf. Răspunsul ar fi fost: „Gheorghe, la Cuca trebuie mămăligă, nu cinematograf!“.

Acum, şi şcoala, şi clădirea fostului teatru sătesc sînt ruine. Iar fostul învăţător s-a judecat 19 ani să le recîştige. Iar satul n-a avut niciodată cinematograf.

Şi nici oamenii n-au fost vreodată prea bogaţi. De altfel, în folclor există o poezie-anecdotă, cam aşa: „Femeile de la Cuca / Fac mămăliga cît nuca / Şi mi-o păzesc cu măciuca / Să nu o mănînce curca!“. Este posibil ca versurile să se refere la sărăcia în care au trăit, pe vremuri, cucăienii. Nici azi nu sînt prea bogaţi, dar sînt harnici şi au noroc – cum spun ei – cu pomăria. Adică cu livezile care acoperă dealurile şi pe care localnicii le îngrijesc. Pentru fructe sau pentru ţuică.

Cucuieţii din Deal sînt Sudiţi

După ce am descoperit că localitatea Cuca nu este la „capătul pămîntului“, aşa cum îi sugerează renumele, am plecat în căutarea altei localităţi, cu un renume similar: Cucuieţii din Deal. O simplă căutare pe Internet nu m-a ajutat prea mult. Mai ales că, la fel ca la Cuca Măcăii, numele real al localităţii nu este nicidecum cel cunoscut în popor. Există trei localităţi care se cheamă Cucuieţi: în judeţele Bacău, Teleorman şi Călăraşi. Acesta din urmă însă pare să fie mai aproape de legendă. Se cheamă Cucuieţi Sudiţi şi aparţine de comuna Plătăreşti, judeţul Călăraşi. Nici Cucuieţii nu-s la „capătul pămîntului“, ci la 20-25 de kilometri de Capitală. Denumirea vine de la faptul că localitatea este situată pe o ridicătură de pămînt, nu mai mult de 50-60 de metri faţă de nivelul mării, în plină cîmpie a Bărăganului, de altfel. E pe malul Dîmboviţei, aşa că n-a fost niciodată izolată, cum s-ar crede. Iar denumirea de „Sudiţi“ nu vine de la faptul că se află în sud, ci de la faptul că, pe vremuri, aici s-au stabilit locuitori din Ardeal, care erau supuşi austrieci, scutiţi de taxe. Explicaţia mi-a dat-o directorul Muzeului Civilizaţiei Gumelniţa, din Olteniţa, Done Şerbănescu. L-am întîlnit pe domnul Şerbănescu înainte de a merge la Cucuieţi şi l-am întrebat ce aş putea să văd acolo. Nu m-a încurajat prea tare. Mi-a spus că, în afară de biserică, din păcate, nu prea am ce să văd. „O să găsiţi un sat îmbătrînit. Tineretul nu prea mai e!“

Am găsit un sat aproape adormit, încremenit la 30 de grade, undeva puţin după ora prînzului. La intrarea dinspre Plătăreşti trece o cale ferată, ca un hotar al satului. Rar însă vezi pe aici vreun tren, chiar dacă la Cucuieţi există şi o haltă. La ieşire se află un lac, căruia localnicii îi spun zăgaz. E plin cu broaşte şi cu peşti. Cel puţin aşa zic cei doi copii pe care i-am găsit dînd cu undiţa de pe malul lacului şi care-mi arată o pungă cu cîţiva peştişori: caras şi roşioară.

La 25 de kilometri de Capitală, cu drumuri asfaltate şi canalizare (ceea ce este, pînă la urmă, un adevărat lux), la Cucuieţi se trăieşte ca la ţară. Am simţit-o cel mai bine în gospodăria familiei Iosifescu. Ştefan şi Maria. Ca mulţi alţi oameni din sat, şi membrii familiei pe care am vizitat-o au lucrat pînă nu demult la Bucureşti. Acum, cei doi au ieşit la pensie şi au început să muncească mai mult în sat. Au o mică grădină, o mică livadă, un solar, iar acareturile sînt pline de porci, vaci, capre, găini, raţe, curci... şi cînd facem turul gospodăriei, asist la un adevărat concert.

Înainte de 1990, chiar dacă cucuieţenii făceau naveta la Bucureşti, unde lucrau, reuşeau să crească şi cîte un animal pe lîngă casă. Erau peste 100 de capete de bovine. Acum, sînt vreo 20. Familia Iosifescu este o excepţie, cu atîtea animale!

Pe de altă parte însă, oamenii au încercat să-şi modernizeze viaţa. Şi-au construit case noi, cu WC-uri în casă, parchet, covoare persane, maşini de spălat automate. În urmă cu doi ani, ultima casă de chirpici din localitate a fost demolată.

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.

Varianta audio a reportajului poate fi ascultată pe site-ul radioului public.

Foto: L. Nicolae