La firul ierbii, după cinci ani de la aderare

În urmă cu cinci ani, la „Revelionul Integrării“, mă aflam în stradă, cu microfonul în mînă, „la datorie“. Ţin minte că am cîntat alături de un grup de tineri, am ţipat la miezul nopţii, bucurîndu-mă de focul de artificii, dar am şi înregistrat în stînga şi-n dreapta răspunsuri, opinii. „Cum credeţi că se va schimba viaţa noastră după aderarea la Uniunea Europeană?“ „Va fi mai bine! Deja vorbim altă limbă: limba europeană!“ „Drepturi! Drepturi! O să avem drepturi!!!“ „Or să fie şi lucruri bune, şi lucruri rele. S-ar putea să nu fie uşor deloc!“ „Cineee, mă? Europa?! Ne fură, frate! Ne fură pe faţă!“ „Nu sînt european, sînt român! UE se opreşte în graniţele României, să fie clar! Eu, în liceu, am învăţat istoria României...“ Iar grupul de tineri începe să cînte: „Noi sîntem romââââni, noi sîntem aici pe veci stăăăpîîîîni!...“ Printre răspunsuri a apărut însă frecvent şi următorul: „Intrăm şi noi în rîndul lumii! În rîndul ţărilor civilizate!“.

Sîntem mai civilizaţi?

Au trecut de atunci cinci ani. Românii sînt în continuare cei mai euro-entuziaşti, chiar dacă procentul este un pic mai scăzut faţă de cel de 64% de dinainte de aderare. Sociologii pun acest euro-optimism pe seama lipsei de încredere în propriile instituţii, dar şi pe o lipsă de informare în domeniu. Puţini români făceau la vremea aceea diferenţa între Consiliu, Parlament şi Comisia Europeană. Puţini ştiau care sînt atribuţiile acestor instituţii, şi nici acum situaţia nu e cu mult schimbată. 

Dar poate fi „măsurat“ gradul de civilizaţie al unei populaţii? Se poate spune că populaţia unei ţări e „mai civilizată“ decît a altei ţări? 

Am făcut un experiment simplu: într-o piaţă, am întrebat o vînzătoare dacă ştie cine a aruncat pe jos gunoiul care se află chiar lîngă taraba ei. Răspunsul n-am putut să-l folosesc la radio decît acoperind cu un bip prelung cuvintele care n-aveau ce să caute pe post.

Încercaţi să faceţi singuri acelaşi experiment: atrageţi atenţia cuiva care aruncă o hîrtie pe jos. Şi, eventual, povestiţi-ne reacţia. Psihiatrul Vlad Stroescu spune că, atunci cînd este martorul unei astfel de scene, apelează la un mic truc: „Iau hîrtia, i-o dau celui care a aruncat-o şi îi spun că i-a căzut ceva. Uneori, persoana capătă o culoare roşie în obraji. Dar, de cele mai multe ori, mă aştept la un răspuns agresiv sau, pur şi simplu, la o lipsă de reacţie“.

Împreună cu psihiatrul Vlad Stroescu, am încercat să găsesc schimbări comportamentale după cinci ani de apartenenţă la UE. Sîntem „mai“ civilizaţi? „Cred că am învăţat măcar să ne aşteptăm la un comportament mai civilizat din partea celorlaţi. În general, ne revoltăm cînd vedem în jurul nostru semne de noncivilizaţie, dar putem să fim noi cei care ne schimbăm primii, şi nu prea facem lucrul ăsta. Sau îl facem foarte greu. Psihologic vorbind, există o explicaţie: e dificil să vedem dincolo de limitele noastre personale. Generaţii întregi au aşteptat un soi de fericire, care nu mai vine. De aici, o frustrare cronică. Asta face să ne pese mai mult de noi şi mai puţin de ceilalţi: vreau să fiu eu fericit, după aceea mă gîndesc şi la ceilalţi!“

Tot de civilizaţie ţine să dai bună ziua, să-ţi ceri scuze sau să mulţumeşti. Sau – pur şi simplu – să zîmbeşti. Nu vi se pare că, pe stradă, românii sînt trişti, tot timpul preocupaţi, încruntaţi? În România, în marile oraşe, în special, a saluta un necunoscut pare mai degrabă o formă de agresiune. Celălalt se poate uita ciudat la tine: „Ce o mai vrea şi ăsta?“. 

„Ne e greu să ieşim din normele cu care ne-am obişnuit“ – îmi spune Vlad Stroescu. „Iar în Bucureşti norma e mai degrabă să nu dai bună ziua.“ 

Să fie o legătură între nivelul de trai şi nivelul de civilizaţie?! – întreb. 

„Nu cred. Mi s-a întîmplat să văd mai multă fericire şi un simţ al comunităţii mai mare în cartiere sau zone mai sărace. Ar fi uşor să dăm vina pe sărăcie. Sau pe comunism, cînd eram obişnuiţi să privim peste umăr. Dar cred că mai degrabă e vorba de obişnuinţă, de o inerţie culturală. Am lucrat în străinătate o perioadă. Mi-a fost uşor să învăţ să dau bună ziua şi să zîmbesc. Ajungeam seara acasă mai odihnit. Cînd m-am întors în România, a trebuie să învăţ să nu mai dau bineţe. Era un moment stînjenitor cînd o făceam.“

De altfel, mulţi dintre noi, cînd ne aflăm în străinătate, avem tendinţa de a respecta regulile de acolo sau de a ne purta cum o fac ceilalţi. Însă, odată întorşi în ţară, revenim la obiceiurile locului. Aşa se întîmplă, de exemplu, şi în ceea ce priveşte hîrtia aruncată pe jos sau comportamentul în trafic. Nu ştiu dacă e valabil şi invers: dacă un străin care vine în România împrumută din „comportamentele“ noastre.

„Semne de civilizaţie“ am încercat să preluăm şi atunci cînd s-au făcut în Bucureşti pistele de biciclete, de exemplu. În marile capitale europene există chiar şi trasee turistice care pot fi făcute pe bicicletă, iar acest mijloc de deplasare este încurajat din mai multe motive: de la cele ecologice, de trafic, pînă la cele care ţin de un stil de viaţă sănătos. La noi, pistele sînt cu obstacole şi este, în continuare, o aventură să traversezi oraşul pe două roţi. Mai sînt apoi wc-urile ecologice, care miros de la o poştă şi care cu greu pot fi folosite. Sau indiferenţa cu care parcăm pe locurile pentru persoanele cu handicap. Nu mă leg de faptul că nu mergem pe partea dreaptă a scărilor rulante de la metrou, pentru că uneori acestea sînt atît de înguste, încît e imposibil. Însă, în România, cînd se urcă în autobuz, oamenii se împing, se înghesuie, „să apuce“ să se urce. În ţările spre care privim şi pe care le numim civilizate, oamenii stau la coadă să se urce în autobuz. Şi se urcă, relaxaţi, fără să se împingă sau să se grăbească, în ordinea în care au ajuns în staţie.

La metrou, însă, s-au construit de curînd lifturi care permit accesul persoanelor cu cărucior. (E drept, în unele staţii trebuie să schimbi două lifturi ca să ajungi pe peron, pentru că dacă s-ar fi construit unul singur, acela ar fi ieşit direct în şosea. La vremea construirii metroului bucureştean, nimeni nu s-a gîndit că şi persoanele cu dizabilităţi ar trebui să aibă acces.) Mai avem şi panouri electronice care arată la ce interval vine următorul tren (la fel ca în marile capitale europene!). Sînt schimbări mici, dar... discrete, şi mărunte semne de civilizaţie. Pentru că e firesc, e civilizat, pînă la urmă, să fii informat, să ştii cît ai de aşteptat în staţie. Aşa cum la fel de civilizat e să ştii ce conţine un produs sau altul pe care-l cumperi, aşa că, potrivit unor norme europene, de curînd, etichetele conţin informaţii privind ingredientele produsului. 

„Societatea în care contează banul, nu valoarea“

Cu actorul Mircea Creţu, din Giurgiu, am vorbit în urmă cu cinci ani, atunci cînd am realizat un reportaj despre aşteptările pe care le aveam în perspectiva aderării la UE. Era şi el, la vremea aceea, un euro-entuziast. Astăzi, şi-a schimbat orientarea: „Cred că UE a fost un fel de paravan pentru tot ce ni se întîmplă rău. Ni se spune că facem într-un fel sau altul pentru că aşa ne cere UE. Eu, personal, nu văd ce ne-a adus Uniunea Europeană. Cînd eram tînăr, a apărut curentul hippie, iar noi am înţeles atunci să nu ne mai spălăm şi să mergem cu haine murdare. Acum, în opinia mea, percepţia UE în România a fost percepţia unor avantaje dacă ai bani foarte mulţi. E o societate în care contează banii, şi nu valoarea“.  

Dar – intervin – asta nu se întîmplă neapărat din cauza UE.

„Poate că nu, dar acum noi sîntem în UE şi situaţia asta nu s-a schimbat.“  

Totuşi – insist – ca să nu arunci o hîrtie pe stradă, de exemplu, asta nu ţine de cîţi bani ai în buzunar. 

„Nu, dar cred că educaţia în ziua de azi este nu cum să nu arunci o hîrtie pe stradă, ci cum s-o transformi în bani. În urmă cu cîţiva ani, înainte să se desfiinţeze vămile, la Giurgiu s-a făcut un sondaj printre copiii de grădiniţă, iar cei mai mulţi voiau să se facă vameşi, pentru că se ştia că în vamă se cîştigă bine şi că cele mai frumoase case din oraş sînt ale vameşilor.“

Cum ar fi fost, însă, dacă România nu devenea membru al Uniunii Europene? 

Psihiatrul Vlad Stroescu e de părere că lucrurile ar fi stat mult mai prost. „Nu pot să văd o schimbare în bine, dacă am fi fost excluşi din UE.“ 

Pentru Mircea Creţu lucrurile stau altfel. E de părere că „am fi avut mai puţine alibiuri şi n-am fi avut pe cine să dăm vina pentru lucrurile care nu merg“. 

Cu ce sînt de acord cei doi este faptul că aderarea la Uniunea Europeană ne-a schimbat statutul, ceea ce ne face să ne cerem altfel, de pe alte poziţii, drepturile. Cît priveşte obligaţiile pe care le avem, mai trebuie să treacă ceva timp pînă vom învăţa să ţinem cont de ele. De altfel, schimbările la nivel de individ se fac destul de greu, cu atît mai mult cele la nivel de societate. 

Pînă la urmă, aderarea la Uniunea Europeană a însemnat şi o ciocnire de civilizaţii. Noi am încercat – şi continuăm s-o facem – să ne adaptăm, să preluăm, să învăţăm, chiar dacă în anumite domenii se constată o rezistenţă. În acelaşi timp, şi vechile ţări membre au dat piept cu problemele noastre: cerşetorii romi sau valul de imigranţi, forţa de muncă ieftină sînt doar cîteva dintre ele. Însă, înainte de aderarea la Uniunea Europeană, sociologii erau de părere că migraţia forţei de muncă ar avea – dincolo de avantajele financiare – şi efecte în ceea ce priveşte gradul de civilizaţie. S-a spus că, după o vreme, românii plecaţi să muncească în străinătate se vor întoarce în ţară şi cu alte mentalităţi, cu alte obiceiuri. Un bărbat dintr-un sat din Teleorman, care lucrează în Spania, îmi povestea cît de încîntat este de simplul fapt că acolo toată lumea spune Ola! cînd intră şi cînd iese dintr-un magazin sau pe scara blocului. 

Numai că puţini dintre românii plecaţi s-au întors. Mulţi dintre ei, precum bărbatul amintit, revin doar în vacanţă. 

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi. 

Varianta audio poate fi ascultată aici: http://www.romania-actualitati.ro/5_ani_ de_la_aderarea_romaniei_la_ue-37300

Foto: Wikimedia commons