Zimnicea: oraşul care e... aşa cum e!
Se spune că doi americani stăteau de vorbă: "Unde te duci?" "În România, la Zimnicea." "Ai înnebunit?! Nu te duce! Am fost şi eu acolo, cu avionul. Nici nu ştiu cum am scăpat! Ăia au ţevi de tancuri la fiecare geam!..." E un banc inventat de zimniceni, chiar despre oraşul lor. O glumă amară " că doar nu dau americanii năvală la ei! " cu referire la faptul că, de ani buni, pe aproape fiecare fereastră ies coşuri de fum. Sînt de la sobele pe care şi le-au instalat în apartamentele de bloc. Asta după ce s-a oprit căldura centralizată. Localnicii nu prea mai ştiu cînd s-a întîmplat asta şi de ce. Probabil, la fel ca în multe alte locuri, datoriile la CET s-au tot acumulat, oamenii n-au mai putut să plătească şi centrala termică a intrat în faliment şi s-a închis. Interesant e că pentru zimniceni asta nu pare să fie o problemă. S-au obişnuit fără apă caldă şi fără căldură, aşa cum s-au obişnuit cu faptul că vara (cînd cei de la case udă grădinile), apa nu mai ajunge la etajele III şi IV (blocuri cu mai mult de patru etaje nu sînt în oraş!). Dolce vita Pare o dolce vita la Zimnicea. Oraşul e toropit de căldură. Pustiu. Magazine închise. E trecut de ora prînzului şi rar vezi pe cineva trecînd alene pe stradă. Un băiat a adormit pe un scaun, pe teresa unui restaurant, la umbră, sub o umbrelă. Are capul pe spate, sprijinit de spătarul scaunului, şi gura larg deschisă. Blocurile începute pe vremea lui Ceauşescu au încremenit şi ele neterminate, către marginea oraşului. De undeva se aude cîntînd un cocoş. "Cucuriguuuu!" E răguşit şi un pic leşinat. La parterul unui bloc, o bătrînă slabă şi zbîrcită stă în spatele unui geam murdar, în care se oglindesc coşurile de fum din blocul de vizavi. Îi fac o poză. Nu schiţează nici un gest. Nu schimbă nici o expresie. Merg spre piaţă. Cîteva tarabe din piatră, apăsate parcă şi ele de căldură. De o oarecare tihnă. De impresia că totul e încremenit. Pe o tarabă " o cutie de carton. În cutie " o fată în rochie galbenă. E o cutie de la o păpuşă, din acelea care-s mai mari ca tine, la 3-4 ani. Cam atît avea şi fetiţa care dormea, ca într-un joc, în cutie. "Hei! Ce faci acolo?" Rîde ghiduş şi bagă capul la loc, în cutie, fără să spună nimic. Pe o altă tarabă stau înşirate la soare roşii, castraveţi, ceapă şi cîteva legături de pătrunjel. Miroase a pătrunjel. "Hai, nu-mi faceţi vînzare?" Nu-i facem. Femeia e îmbrăcată într-un capot înflorat şi are părul tuns scurt şi făcut permanent. Din cînd în cînd, stropeşte legumele cu apă, ca să pară proaspete. Cînd stă (mai mult stă!), mănîncă seminţe. Găsim şi un magazin deschis! Pijamale şi rochii de casă (ca a femeii din piaţă!) sînt înşirate pe umeraşe, agăţate pe pereţi de jur-împrejur. Vînzătorul e cam ursuz. Şi suspicios. "Am vîndut doar o pereche de şosete azi. Şi ce e cu asta?" Cîrciuma dintre blocuri E improvizată într-un spaţiu strîmt, ca o debara, la parterul unui bloc. Două mese de plastic afară. Cîţiva muncitori, îmbrăcaţi în salopete bleumarin, beau bere. Bem şi noi. De la muncitorii care trebuie să schimbe bordurile în oraş aflăm bancul de la început. Dar şi că… "Oraşul e... aşa cum e!". Vechi, dar nou, în acelaşi timp. Vechi " pentru că apare în cronici încă din vremuri străvechi, iar nou " pentru că a fost refăcut aproape în totalitate după cutremurul din 1977. Nu pentru că seismul ar fi dărîmat casele, ci pentru că autorităţile de atunci au raportat că oraşul a fost distrus în proporţie de 80%. Muncitorii de la cîrciuma dintre blocuri spun că Nicolae Ceauşescu şi-a anunţat atunci vizita la faţa locului. Prim- secretarul pe municipiu, panicat, a dat ordin ca oraşul să fie demolat bucată cu bucată. A fost refăcut după stilul communist, cu bani proveniţi în special din Germania. Dar a fost refăcut prost şi nici măcar terminat. Aşa se face că unele zone ale oraşului sînt încă nelocuite. Pe vremea lui Ceauşescu, Zimnicea a fost puternic industrializat. S-a făcut fabrica de ţevi sudate, de mobilă, prefabricate de beton, de textile. Fabrica de zahăr " cea mai mare din Europa, pe vremuri! " era vestită pentru producţiile record, iar de jur împrejurul oraşului se făcuseră sere şi ferme zootehnice. După Revoluţie, oraşul care nici nu apucase să trăiască, a murit. "Mort e şi azi!" " spune unul dintre muncitori. "Ba trăieşte, da’ pe spinarea lui Niculae!" " îl contrazice altul. Niculae " adică Ioan Niculae, om de afaceri, cunoscut în special ca patron la Interagro. Mai în glumă, mai în serios, oamenii spun că "Niculae a cumpărat tot oraşul" sau că Zimnicea "este oraşul lui Niculae". Face aici afaceri în industrie, agricultură, dar şi turism. În Zimnicea sînt două hoteluri. Unul " de două stele, hotelul "comunist al oraşului". Şi unul " de patru stele, "hotelul lui Niculae", în care e greu de imaginat cine s-ar caza, într-o zonă defavorizată, ca Zimnicea. Taxiuri, statui, macarale Două hoteluri şi… două taxiuri în oraşul fără autobuze, şi cu străzi paralele şi perpendiculare (ca în multe oraşe americane!) în care e imposibil să te rătăceşti. Taxiurile sînt parcate mai tot timpul la principala intersecţie din oraş. Şoferii stau de vorbă la o cafea. Pe amîndoi îi cheamă Dan. Unul dintre ei îmi spune că, deşi e aproape 7 seara, n-a avut nici un client în ziua aceea. "Am fost primul care mi-am făcut taxi. La început a mers că venise lumea din Spania şi mai avea bani. Îi mai duceam în port, în Rudărie, la Zimnicele sau chiar la Alexandria. Acum, banii s-au cam terminat. Ce să vă spun? Nu e nici un semafor în oraş. Nici un supermarket! În magazine nu intră nimeni, iar la 9 seara nu mai e nimeni pe stradă. Jumate din oraş lucrează la Niculae, pe salariu minim pe economie, iar cealaltă jumătate trăieşte din ajutorul social sau sînt plecaţi în străinătate, în Spania. Mai toţi de vîrsta mea au plecat. Eu n-aş pleca. Oraşul ăsta are un farmec al lui. O linişte care mie-mi place! Am mai fost la bulgari. Trecem cu vaporaşul. Da’ bulgarii nu vin la noi. N-am văzut nici unul pe aici!" Dacă ar veni, vecinii bulgari ar vedea oraşul care e " după cum spun localnicii cu anumită resemnare " "aşa cum e!": parcul din centru, plin de trandafiri în vreme de vară; zimnicenii care " deşi orăşeni " trăiesc ca la ţară; o statuie " Monumentul Eroului Necunoscut " înfăţişînd un soldat cu un steag în mînă, şi încă una " Monumentul Reconstrucţiei, care aduce aminte de cutremurul din 1977; centre de butelii la tot pasul... Singurul loc în care se întîmpla ceva în seara aceea " Casa de cultură a sindicatelor, în care intru un pic sceptică. Mă uitasem pe geamul murdar. Înăuntru " cîteva mese de biliard. Îndrăznesc să intru, mă uit la afişele şi desenele de pe pereţi, apoi merg aiurea, spre un loc de unde se aude muzică. Urc nişte trepte murdare, fac la stînga şi nimeresc într-o sală de spectacole. Muzica se aude dintr-un casetofon vechi aşezat pe marginea scenei. Cîţiva tineri repetă "hora în două părţi", un dans de-al locului. Descopăr apoi viile de la marginea oraşului şi o întîlnesc pe tanti Mariţa, cu capul acoperit de o basma legată la spate. E o femeie bătrînă şi cu picioarele îndoite de povara anilor. S-a descălţat de pantofii din cauciuc în care i se încinseseră, probabil, picioarele. Într-o mînă ţine galoşii prăfuiţi, cu cealaltă, o sapă pe umăr. Tanti Mariţa are 76 de ani. Stă la bloc, în centru. Casa ei a fost demolată nu de cutremur, ci "cu ocazia cutremurului". În locul casei de odinioară e o şcoală. Femeii nu prea îi place la bloc, că are WC-ul în casă şi miroase, şi că trebuie să plătească o grămadă de bani: apa, întreţinerea, lemnele pentru sobă… Iar pensia ei e de două milioane jumătate, după ce a lucrat toată viaţa pe unde a putut: "pe la ferme şi pe la croitorie, că pe timpul ăla nu era făbrici!". Tanti Mariţa nu are nici radio, nici televizor, iar un ziar nu a citit în viaţa ei. Se ţine bine la 76 de ani şi are şi o explicaţie: "Mă ţiu, că mă duc la sapă!". Şi se duce. Cu galoşii într-o mînă, şi cu sapa în cealaltă. Se lasă seara. Sub picioarele desculţe ale femeii se ridică praful. În zare se văd balastierele din port, cu macarale parcă suspendate caraghios, în poziţii ciudate.
