Oamenii sînt fericiți cînd rîd

Dacă n-ar fi ajuns un comic vestit ar fi fost, poate, un mecanic bun sau un mare trompetist. I-au plăcut motoarele, dar şi muzica. A început să meargă şi să vorbească mai tîrziu decît ceilalţi copii. Pe la patru ani. Deodată s-a ridicat în picioare şi tot atunci a început să vorbească! De fapt, a început să vorbească şi să cînte cam în acelaşi timp. 

„Alaşa! Alaşa!...“ – se auzeau din fundul curţii versurile unui cîntec inventat de copil. 

„Are ureche!“ – a decretat tatăl lui. Nu peste mult timp, i-a cumpărat o trompetă şi toată familia visa la cariera de muzician alături de tată, care cînta la trombon şi de tata-mare, care cînta cu heliconul. Adică tuba. Un instrument de suflat, cu un tub răsucit de mai multe ori, care scotea cele mai obosite şi mai grave sunete din toate instrumentele care se aflau în orchestra circului. Căci acolo cîntau şi tatăl, şi tata-mare. 

Copilul, ajuns ceva mai mărişor, a început să cînte cu trompeta pe la nunţi. Dar, nu prea i-a plăcut… E adevărat că ieşeau bani frumoşi, însă cînd se îmbătau nuntaşii şi începeau să strige: „Mă, ţigane! Zi-o, mă, şi pe aia…“ nu-i plăcea chiar deloc! În primul rînd, să fie clar, el nu era ţigan! Apoi, prea i se comanda ca unei slugi. Aşa că s-a întors spre circ. 

Toată copilăria se jucase, de fapt, de-a circul, la circ. 

Copilul despre care povestesc se numeşte Simion Avram. Numele de scenă, însă, aşa cum îl ştim, este – simplu – Siminică. La început, cînd a apărut în arenă, pe la şapte ani, nici vorbă de comedie. Avea un număr de contorsionism, pe care şi-l făcuse singur, exersînd uneori şi în somn. Nu de puţine ori, maică-sa se speria cînd nu-i găsea picioarele, pe sub pătură, noaptea. Se liniştea cînd le vedea încolăcite de după umeri, aşa cum urma să apară a doua zi, în spectacol. La spectacol, purta o cămaşă albă, ceva mai lungă, în care strîngea la sfîrşit banii de la publicul înghesuit pe băncile de lemn sau chiar pe jos. Nici vorbă pe atunci de luminile ameţitoare în arenă. Doar patru lămpi Petromax, cu benzină, puse în vîrful cîte unui stîlp, luminau manejul. Nici vorbă, iarăşi, de costume strălucitoare. O pijama mai jerpelită a fost, la un moment dat, „costumul de scenă“ al lui Siminică. 

„Cariera“ de contorsionist n-a durat însă prea mult. Directorul circului unde lucrau pe atunci părinţii lui (despre tată ştim deja că era trombonist, în timp ce mama era „amazoană“, iar în timpul liber vindea la casa de bilete), s-a gîndit că un copil aşa mic, cu un număr de contorsionism, ar inspira milă spectatorilor, care ar gîndi că e un copil chinuit. 

Atunci, Siminică s-a apucat de acrobaţie. Împreună cu sora lui, Elena, avea numere de succes la circurile vremii – Bernea, Antonio, Palladium, Franzini şi Krateyl. Numai că sora lui a murit la doar 19 ani, în timpul unui spectacol, cu sala plină. Trapezul s-a rupt, iar ea a căzut de la 15 metri. Siminică a continuat – singur sau în echipă – făcînd de toate. A fost zburător, trapezist, a făcut looping în doi, echilibristică la mare înălţime, echilibristică cu bara de bambus între dinţi, săltător, echilibrist la sol, excentric acrobat, dar, mai ales, comic. 

Comic a ajuns dintr-o întîmplare: un turneu în Bulgaria, comicul s-a îmbolnăvit, iar Siminică i-a ţinut locul în spectacol. A avut atîta succes, încît directorul circului nu l-a mai vrut pe cel căruia Siminică i-a ţinut locul. 

Astăzi, clovnii şi comicii adevăraţi au dispărut 

La început, îşi făcea o mustaţă îngustă. Ardea o bucată de hîrtie, dădea cu mîna prin cenuşă… şi gata mustaţa! Numai că asta îl făcea să semene cu Charlie Chaplin şi lumea începuse să-i spună Charlot. Atunci şi-a zis: „Bă, eu sînt Siminică, nu Charlot!“ şi „a schimbat genul“ – după cum spune. „Adică, m-am făcut frumos la faţă. Eu oricum am fost un comic frumos. Mă fardam aşa… ca o fetiţă, cu un pic de rimel pe gene şi atît. Clovnii erau urîţi. Clovnul e… bufonul! Ăla care se vopseşte cu alb pe faţă şi are un costum strălucitor, cu umeri mari şi cu un coif pe cap. Pe cînd comicul e un fel de partener al clovnului. Unul care face pe prostul şi strică tot ce încearcă să facă clovnul! Mie nu mi-au plăcut niciodată clovnii! Sînt un fel de sperietori ai copiilor. Şi eu mă speriam de ei cînd eram copil…“ 

Acum – spune Siminică – în România nu prea mai sînt nici clovni, nici comici adevăraţi. Îşi aminteşte însă de Ceacanica – Victor Ceacanica –, un mare clovn în perioada interbelică. Ceacanica vorbea vreo şapte limbi străine şi ajunsese clovnul Casei Regale. Preferatul lui Siminică este însă Ţăndărică. „Pe el l-aş numi Charlot al României, pentru că era genial la pantomimă.“ 

Şi despre Siminică au spus unii că era genial. „Uneori – povesteşte – stăteam cu un bec în mînă, mă uitam la el şi mă gîndeam ce să spun eu despre un simplu bec, ca să rîdă lumea. Alteori, făceam tot felul de giumbuşlucuri cu o simplă scîndură. N-am avut niciodată cine ştie ce recuzită sau costume. Totul era cît mai simplu. Costumaţia mea era un pantalon trei sferturi, cu un crac mai lung, o bretea agăţată de un umăr, un maiou în dungi şi o pălărie pe cap! În picioare aveam nişte pantofi mari, cu vîrful puţin întors. Dar pe mine mă incomodau cînd făceam acrobaţii, aşa că le tăiasem vîrful… Important era ce şi cum faci pe scenă! Iar eu, ca să fac bine, uneori mă duceam la grădiniţe şi-i studiam pe copii. Eram atent cum se joacă, cum plîng, cum îşi trag maşinuţele după ei… iar pe scenă încercam să mă port ca un copil. Alteori, cînd vedeam cîte un şchiop pe stradă, mă ţineam după el să-l studiez bine, ca să-l pot imita. Ba, ţin minte că am fost şi la Socola, ca să învăţ să fac cît mai bine pe damblagiul!“ 

Siminică spune despre el că nu e ceea ce se cheamă „comic de garderobă“. Adică nu e tipul ăla haios, care-i face pe prieteni să rîdă la masă sau la o bere, iar cînd intră în manej e „tămîie“. „Prietenii chiar îmi spun: «Fă-ne şi pe noi să rîdem!», iar eu le zic «Ba, făceţi-mă voi pe mine!».“ 

Cu alte cuvinte, în afara circului nu e un glumeţ. În arenă însă, e altul. În tinereţe ar fi putut să facă şi 20 de spectacole pe zi, numai să fie în faţa publicului, să facă lumea să rîdă şi să fie aplaudat. Îi plac aplauzele. Sau complimentele – cum se numesc aplauzele în lumea circului. 

Iar dacă oamenii, în general, sînt fericiţi cînd rîd, Siminică era fericit dacă rîdeau alţii. 

„În manej, cînd rîdeam eu – rîdea şi lumea. Cînd plîngeam eu – lumea rîdea. Aveam o comedie cu raţa. Raţa mă muşca şi eu începeam să plîng ca un copil din ăla mic. Iar lumea rîdea. Dacă-i făceam să rîdă bine de tot, eu eram cel mai fericit! Odată, după un spectacol, i-am văzut pe cei de la Salvare luînd o femeie cu targa. Cică leşinase de rîs! Ştiţi că e o vorbă: «Bă, mori de rîs!». Ei bine, eu am făcut pe cineva să leşine de rîs!“ 

Siminică a trăit cu hohotele de rîs stîrnite în spectacole, cu ropotele de aplauze care nu se mai terminau, cu emoţiile fiecărui salt la trapez sau ale fiecărui balans făcut pe sîrmă. Azi, la 74 de ani, stăm de vorbă pe canapeaua din sufrageria apartamentului său situat undeva, pe Ştefan cel Mare, la cinci minute de Circul Globus. A ieşit la pensie în 1988, dar după primul an de stat acasă, s-a întors din nou la circ. Îi lipseau hohotele de rîs, aplauzele, publicul – totul! Aşa că a mai apărut în spectacole pînă în 1995. Acum, trăieşte din amintiri, iar mie mi se pare că seamănă mult cu Siminică de altădată. Ochii, expresia feţei, tricoul – la fel ca pe vremuri, în dungi! În dormitor are o păpuşă îmbrăcată ca el odinioară şi zeci de casete video cu înregistrări din spectacole, la care se mai uită din cînd în cînd împreună cu soţia, şi ea artistă de circ. De fapt, de cele mai multe ori, oamenii din circ se îndrăgostesc tot de oameni din circ. Se căsătoresc, fac copii, aceştia lucrează tot în circ, se îndrăgostesc la rîndul lor şi, în felul acesta, povestea merge mai departe şi se nasc adevărate „dinastii“ în lumea circului. 

O profesie de familie 

Amanda Lupaşcu Krateyl a descoperit, în trecutul familiei sale, nu mai puţin de 11 generaţii de artişti de circ. Femeia nu-mi poate spune cu exactitate ce naţie este pentru că strămoşii ei au tot umblat dintr-un loc în altul, iar peste tot familia ei se îmbogăţea cu un membru nou, de altă naţionalitate. Au mers cu circul în Ungaria, în Germania, Austria, Italia… au ajuns şi în România, unde au înfiinţat circul care s-a numit Krateyl. Circul era chiar în centrul Bucureştiului, pe locul unde se află astăzi Teatrul Naţional, şi a fost ultimul mare circ particular din România (aici a lucrat în tinereţe şi scriitorul Augustin Buzura, ca îngrijitor de animale – aşa cum declară într-un interviu din revista România literară). În 1954, circul Krateyl a fost preluat de Circul de stat, cu artişti cu tot. Amanda Lupaşcu Krateyl a fost acrobată. Îmi spune că viaţa de circ era grea, dar fericită. „La început, încărcam totul în căruţe şi plecam din localitate în localitate. Artiştii făceau de toate. Ei montau şi circul. Iernile erau grele. Noroc că proprietarii circurilor opreau în oraşe unde existau gaze şi trăgeam şi noi de la cîte o conductă, să ne încălzim. Dar era frumos că eram împreună, cu toată familia, şi eram fericiţi.“ 

Cînd a fost însărcinată cu primul copil, Amanda Lupaşcu Krateyl a lucrat pînă în ultima zi. Se afla la Bîrlad şi, imediat după spectacolul în care a făcut un număr de acrobaţii pe bicicletă, a luat o căruţă, s-a dus la spital, şi în două ore a născut. Cam asta e soarta fiecărei femei care lucrează în circ. Mitică Creţu – şi el acrobat – îmi spune că mama lui, Rozalia Creţu, a mers pe sîrmă pînă în ultima lună de sarcină. Cu Mitică Creţu intrăm, de altfel, într-o nouă „dinastie“ din lumea circului. El este nepotul clovnului Victor Ceacanica, de care aminteam mai devreme. Tatăl lui a fost comic şi acrobat. Mama – balerină şi acrobată. Fratele – acrobat. Fiica – voltijeră. Soţia – balerină. Sora – maestru acrobat... şi enumerarea poate continua. Mitică Creţu are o listă lungă şi cu accidentele din spectacole sau de la repetiţii. Sau cu greutăţile inerente unei vieţi de nomad – aşa cum singur numeşte viaţa de artist de circ. Totul dispare însă cînd vorbeşte despre frumuseţile acestei vieţi. Despre emoţii şi despre aplauze. „Nu ştiu alţii cum văd din afară lumea circului, dar pentru noi, care ne-am născut în circ, e cea mai frumoasă viaţă. Şi acum, la 60 de ani, tot în circ vreau să fiu. Degeaba am casă! Cînd plecăm în turnee, şi stăm în rulote, e cel mai bine!“  

Varianta audio a acestui reportaj poate fi ascultată la adresa: http://romania-actualitati.ro/circul_asa_cum_e-24287

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.