Cu maşina, prin Deltă

Soarele nu se ridicase mai sus decît catargul vaporului arăbesc oprit în port încă de ieri. Era un vapor mare care domina clar portul mic de la Sulina. Aveai impresia că, dacă un val l-ar fi culcat la pămînt (ceea ce era imposibil, bineînţeles!), ar fi ajuns cu vîrful catargului dincolo de strada a şasea a micului oraş, cu drumurile acoperite de nisip.

Am stat minute în şir pe faleză, urmărind manevrele de acostare. Ne atrăsese atenţia un tînăr marinar, cu părul lung, împletit în codiţe subţiri. Era îmbrăcat într-un maiou alb, care lăsa să i se vadă braţele vînjoase, pline de tatuaje. Se agita pe puntea vaporului (care – aflasem noi! – căra produse petroliere) şi striga la ceilalţi marinari tot felul de ordine, în limba lui.

Vaporul era, aşadar, tot acolo. La ora aceea matinală nu se mai vedea nimeni pe punte. Doar soarele, rotund, parcă se agăţase în catarg.

Ne-am urcat în prima barcă ce transporta oameni de pe o parte pe cealaltă a braţului Sulina. Era una dintre acele bărci care ne tulbura dimineţile cu zgomotul enervant al motorului ei. Cei care le manevrau mai prindeau, din cînd în cînd, cîte o cursă cu turişti care voiau să vadă pelicanii în Golful Musura. Dar, de bază, zi de zi, erau cursele care începeau cu noaptea în cap şi care nu durau mai mult de trei minute dus, şi trei minute întors, de pe un mal pe celălalt al braţului Sulina. De-o parte – faleza, şi în spatele ei, aliniate, cele şase străzi. De cealaltă – cherhanaua, unde rar mai găseai să cumperi un chefal sau un calcan (noroc cu pescarii!).

Ei bine, pe partea cealaltă, unde era cherhanaua, trebuia să ajungem şi noi. Acolo a început aventura.

Prin Deltă cu un Jeep de mîna a treia

Destinaţia noastră era Periprava. Cea mai izolată localitate a Deltei. Un sat de lipoveni, încărcat de vegetaţie, în care mai fusesem în urmă cu cîţiva ani, cînd am făcut un reportaj despre Canalul Bîstroe. Atunci am ajuns cu şalupa guvernatorului Deltei de la vremea aceea (un fel de Mercedes al şalupelor, care zbura peste valuri şi printre canale). Poţi să mai ajungi la Priprava cu Catamaranul, un vapor care are două curse pe săptămînă de la Tulcea (faci pe drum, adică pe apă, trei ore) sau cu Pasagerul – un alt vapor (o călătorie de cinci ore). De data asta, am mers cu maşina. Ne-am întîlnit pe malul cherhanalei cu un medic veterinar din zonă, care avea să fie ghidul nostru. Maşina – un jeep la mîna a… treia. În faţă – cele două scaune, iar în spate – o bucată de lemn acoperită cu o pătură, pe post de banchetă. Acolo, printre bidoane cu motorină şi alte bagaje, aveam să stau eu.

Prima cheie – nici un efect. Motorul refuză să pornească. La fel şi la următoarele cîteva încercări. Şoferul coboară. Ridică capota. Se uită preocupat printre furtune şi tot felul de recipiente. Mişcă un furtun. Suflă în altul. Leagă nişte fire. Mai dă cîteva chei... Nimic. În jurul maşinii prăfuite se strînseseră cîteva persoane – cunoscătoare sau nu într-ale autoturismelor (mai degrabă se pricepeau la bărci!) – şi fiecare îşi dădea cu părerea. Este sunat un mecanic care dă indicaţii prin telefon. Împingem maşina. Degeaba!

Dumnezeu ştie ce avea. Cert e că după vreo oră şi jumătate de încercări, motorul hodorogit a pornit.

Călătoria care a urmat aş compara-o cu un safari (deşi n-am fost niciodată într-o astfel de expediţie!). Pe locul meu din spate mă ţineam zdravăn de două mînere şi îmi fixasem picioarele în podeaua maşinii. Printr-o spărtură vedeam drumul nisipos şi plin nu de gropi, ci de denivelări care făceau maşina să meargă ca pe valuri.

Fundul meu – ca o minge bătută parcă de un baschetbalist – se ridica şi se lovea de bancheta tare la fiecare denivelare (şi nu erau deloc puţine!), în timp ce capul ameninţa să se lovească de plafon. În faţă nu vedeam nimic (n-aveam răgazul să întorc capul!). În spate – praful pe care-l iscam şi care acoperea un peisaj selenar.

Casa Lucherei şi pădurea Letea

După un timp, a început să reapară vegetaţia. Mai întîi nişte tufe pitice de plante roşiatice cărora localnicii le zic sărăturică (se spune că dacă ai avea curiozitatea să guşti o frunză ai vedea că e un pic sărată; dealtfel, solul Deltei a mai păstrat ceva din salinitatea mării care l-a acoperit demult şi care se mai simte şi în apa din unele fîntîni). Apoi, stuf sau sălcii toropite de căldură. Şi primul indicator. Cardon. Un sat unde trăiesc 30 de oameni. E mai degrabă un cătun, care se regăsea pe o listă (făcută de Ceauşescu) cu localităţile care ar fi trebuit să se desfiinţeze în anii ’80. Localnicii şi-au făcut buletine de Tulcea, dar n-au plecat de la Cardon. La marginea cătunului, la ultima casă pe dreapta, am oprit. Acolo locuieşte o femeie, cu animalele ei. Are un nume nemaiauzit de mine. Luchera. E o femeie bătrînă şi slabă, cu mîinile şi faţa crăpate, ca pămîntul din curtea ei. Medicul care ne însoţea trebuia să vadă una dintre vacile femeii. Profit de oprire şi-mi dezmorţesc oasele. Şi, uite aşa, asist (cu o curiozitate în domeniu pe care nu mi-o bănuiam) la o intervenţie pe viu a veterinarului.

Casa Lucheriei are două camere mici, făcute din pămînt şi acoperite cu stuf. De jur împrejur, nu vezi nimic. Nici case, nici vegetaţie. Nici stîlpii de lumină n-au ajuns pînă la ultima casă din Cardon.

Lăsăm vaca femeii cu fundul albăstrit de substanţa folosită de medic şi-mi reiau locul, în aceeaşi poziţie, pe bancheta improvizată din spatele maşinii. Drumul continuă unduindu-se prin Pădurea Letea. De-o parte şi de alta – copaci cu crengile încurcate în liane, ca părul unei femei nepieptănate.

Pădurea adăposteşte copacii vechi de sute de ani. Data trecută (căci şi aici am mai fost!) am făcut o poză lîngă un stejar uriaş, pe care am încercat – fără succes – să-l cuprind cu braţele, măcar pe jumătate.

Odată ce am ieşit din pădure – adevărate „culturi de ciulini“ şi cai sălbatici. S-au înmulţit în ultima vreme. Sînt peste 3000 în toată Delta, însă nimeni n-ar putea să spună o cifră exactă. Caii sînt o apariţie exotică pentru turişti, însă ecologiştii se plîng că distrug anumite specii de plante, ba chiar culturile localnicilor. La fel se întîmplă şi cu unele vite, crescute şi ele în semisălbăticie.

Periprava: un sat, două pensiuni, o închisoare

Am făcut cei un pic peste 30 de kilometri – de la Sulina la Periprava – în mai bine de două ore. Dar am ajuns. Întreagă.

Periprava. Un sat în adevăratul sens al cuvîntului, mai ales dacă-l compar cu Cardon, satul Lucherei, femeia cu vaca bolnavă. Aici e şi şcoală, şi poliţie de frontieră, şi un oficiu poştal în casa unui localnic, şi biserică. Şi o cîrciumă. A viceprimarului din C.A. Rosetti. Ghiocel. Pindic Ghiocel. Trăiesc la Periprava vreo 200 de oameni. Bărbaţilor li se spune, în glumă, ţapi sau, mai nou, elani, din cauza bărbii pe care o poartă mulţi, majoritatea pescari.

În sat nu e dispensar. Nici brutărie. A fost una, dar a dat faliment. Nu pentru că oamenii n-ar fi avut nevoie de pîine, ci pentru că cei care o făceau nu erau localnici şi, aşa cum se spune, ar fi fost „sabotaţi“. „De ce să iau eu pîine de la ăla? A venit la noi să se îmbogăţească?“ – era filozofia peripraveanului. Aşa că pîinea e adusă de la Tulcea, de două ori pe săptămînă, cu Catamaranul sau cu Pasagerul. În rest – mămăligă.

Spre marginea satului am descoperit cimitirul, plin de cruci. Crucile lipovenilor sînt aparte. Au axul principal pe verticală, iar apoi trei bucăţi de lemn mai mici: două puse pe orizontală, iar una, spre baza crucii, un pic în diagonală. Ca şi casele, crucile de lemn sînt vopsite în albastru, iar mormintele – acoperite cu nisip (de unde pămînt?) în care poţi găsi cu uşurinţă urme de scoici sau chiar scoici.

Cele mai multe case sînt tradiţionale, văruite în alb şi albastru, şi acoperite cu stuf. În faţa caselor vezi cîte o barcă. S-au construit aici şi două pensiuni. Una făcută de o familie din Cîmpina (Pensiunea Cîmpinenilor), iar cealaltă – de nişte craioveni. Turiştii care vin la Periprava sînt, în special, pescari împătimiţi. Sau ecologişti convinşi, îndrăgostiţi de natură. Am întîlnit şi doi nemţi, bătrînei simpatici, care purtau pe umăr tot felul de aparate. Au apărut direct din stuful de pe marginea unui lac. Erau fericiţi. Stătuseră toată dimineaţa la pîndă şi au văzut pelicani, egrete, lebede, cormorani, stîrc cenuşiu şi alte zburătoare. După ce schimbăm cîteva cuvinte cu nemţii iubitori de watchbirding, mergem spre ceea ce a mai rămas din fosta puşcărie de la Periprava. Adică nişte ruine întinse pe aproape 60 de hectare, înconjurate de un dig construit chiar de puşcăriaşi. „Kilometri întregi au fost făcuţi doar cu lopata şi găleata, nici roabă nu aveau“ – ne povesteşte un localnic. Ghidul nostru ne plimbă cu maşina printre clădirile pe jumătate sau de tot dărîmate. Ici-colo o semănătoare sau un tractor ruginite şi dezmembrate. Fier vechi. „Totul era ca un mic oraş înconjurat de apă. Aveau dispensar, moară, club, biserică, ateliere, ferme... Ofiţerii veniseră şi locuiau aici cu familiile. Exista şi o şcoală la care învăţau copiii ofiţerilor, dar şi ai deţinuţilor. Acum opt ani toate clădirile erau în picioare. Dar s-a distrus şi s-a furat mult. Animalele au dispărut, pur şi simplu.“ Circulă însă, ca o anecdotă, o poveste despre existenţa unui proces-verbal prin care se „justifica“ dispariţia a 400 de vaci: „au trecut Dunărea la ruşi!“.

Fosta puşcărie politică (între 1950 şi 1977) e vestită pentru condiţiile grele de detenţie şi de muncă silnică. Mulţi deţinuţi politici au murit aici, la tăiat de stuf, săpat canale sau construit diguri. Sătenii spun că unii dintre deţinuţi ar fi fost îngropaţi chiar în digurile pe care le construiau, dar cercetările nu au confirmat acest lucru.

Clădirile fostei închisori au fost cumpărate de un francez, care vrea să construiască la Periprava, pe locul fostului lagăr, o staţiune de lux, ecologică. A fost deja ridicată o pensiune în locul fostului comandament al închisorii.

E un loc unde nu se aude decît vîntul, foşnind frunzele sălciilor. În rest – pustiu, linişte, toropeală.

Francezul, Sylvani Remetter, fost director al unei firme care făcea mobilă, a venit în Deltă în 1996, cînd a făcut un fotoreportaj. S-a hotărît atunci, la aproape 50 de ani, să-şi schimbe viaţa. S-a îndrăgostit de Deltă, apoi şi de o fată din sat, cu care s-a însurat, şi a rămas aici. Unii localnici se bucură că lucrează la proiectul francezului şi mai cîştigă un ban. Alţii spun că investiţiile ar fi dăunat Deltei, şi chiar localnicilor care nu mai pot să pescuiască în iazurile din preajma satului, pe care Remetter le-a cumpărat de la fosta Piscicola.

Mă despart greu cu povestea de satul pe care parcă-l văd şi acum. Toropit de căldură, părăsit parcă şi de păsări în ziua aceea. Doar apa din canale părea să se mişte, tulburată de razele soarelui.

La întoarcere, mi-am luat inima-n dinţi şi locul pe bancheta din spate.

P.S. Drumurile din Delta Dunării nu sînt pe nici o hartă. Aşa se face că unii dintre cei care conduc tot felul de hîrburi prin Deltă n-au carnet de şofer. Iar multe astfel de maşini, aduse destul de greu de pe uscat, de la Tulcea, cu vaporul, nu sînt înregistrate. Pînă de curînd nu exista nici un semn de circulaţie rutieră. Recent, s-au montat cîteva în Sulina, unde a venit şi un agent de circulaţie care cam şomează. De cînd se ştiu locuitorii Sulinei, în oraşul lor a avut loc un singur accident de circulaţie. Pe vremea aceea erau două maşini în Sulina (acum sînt pînă şi taxiuri!), şi chiar acelea s-au ciocnit!