"Parada vacilor" şi prinţul Charles

Publicat în Dilema Veche nr. 407 din 1-7 decembrie 2011
"Parada vacilor" şi prinţul Charles jpeg

E o seară liniştită. Totul e învăluit într-o lumină palidă, nostalgică, de început de toamnă. Covaci Istvan gîndeşte cu voce tare că anul trecut, pe vremea asta, făcea focul la pensiune. „Acum – îmi spune – mai ţine Dumnezeu cu noi!“ 

Clopotul bisericii bate peste sat şi oameni îndoliaţi, ca nişte umbre, coboară dealul. În urma lor: alt clopot, alte umbre, legănîndu-se uşor. Vacile se întorc de la păscut, direct pe mijlocul străzii, spre enervarea şoferilor care trec prin sat. 

Fiecare vacă ştie drumul spre casă. Numai că Imre şi Csaba preferă să le aştepte pe bancă, la drum. 

–    Eu am una, îmi spune Imre. Jambor o cheamă.
–    Şi eu tot una!
–    Şi pe-a lui tot Jambor..
–    Ba nu! Pe româneşte Floarea îi zic!, şi încep amîndoi să rîdă pe seama disputei lingvistice de la marginea drumului. 

Pe partea cealaltă a străzii, cîţiva turişti străini, de la pensiunea unde Covaci Istvan e băiat bun la toate, aşteaptă şi ei vacile. Sînt fascinaţi de ceea ce numesc „parada vacilor“ şi de faptul că fiecare animal ştie drumul spre casă. Porţile sînt deschise, iar vacile intră singure, anunţîndu-şi stăpînii cu un muget lung. 

O tînără din Budapesta are agăţat de gît copilul de vreo doi ani şi aparatul de fotografiat.  „Coooows! Very nice!“ Tînăra e fotograf şi a cîştigat un concurs de fotografii. Premiul a fost o excursie de o săptămînă împreună cu familia ei la Micloşoara. Ştie că aici a fost şi prinţul Charles, că a stat chiar la aceeaşi pensiune la care stau şi ei şi că îi place atît de mult zona încît şi-a cumpărat o casă. Casa prinţului e la capătul unui drum de pămînt. Nici un vecin cît vezi cu ochii, iar dincolo de casă (un conac vechi) – pădurea. 

După prinţul Charles au venit o grămadă de turişti străini, în special englezi. Proprietarul pensiunii din sat – un conte maghiar – obişnuia să le spună străinilor: „Veniţi la Micloşoara să vedeţi cele mai proaste drumuri din Europa!“. Iar străinii spuneau: „Wow! Trebuie neapărat să vedem aşa ceva!“, şi chiar veneau. Pe cîţiva dintre ei i-am întîlnit a doua zi, dimineaţa. E drept că şoseaua care traversează satul a fost asfaltată, ceea ce a mai luat un pic din farmecul locului, căci prea trec multe maşini! Dar împrejurimile satului au rămas neschimbate. 

Turiştii englezi tocmai au luat micul dejun şi se pregătesc să plece într-o excursie. Poartă cizme lungi de călărie, cască, vestă, iar în spatele pensiunii, în curtea unui conac, îi aşteaptă caii. Vor pleca într-o călătorie timp de o săptămînă, în care vor călări cîte 25-30 de kilometri pe zi. În fiecare zi vor înnopta în alt loc. Vor lua prînzul pe dealuri, se vor bucura de natură şi vor cunoaşte locuri noi. Se vor opri şi la peştera din apropiere, şi la o moară, vor poposi în satele din drum pe la vreun meşter popular... Dar cel mai mult o să le placă dealurile şi pădurile prin care vor călări. Spun că în Marea Britanie nu prea mai sînt spaţii deschise, fără porţi sau garduri, dar că aici, în această parte a României, pot să călărească în voie şi să se bucure de natură. 

–    Cred că natura le place cel mai mult la noi!, zice şi Csaba, unul dintre bărbaţii care-şi aşteptau vaca la drum.
–    Noi ne bucurăm că vin la noi în sat, dar am vrea să mergem şi noi la ei, nu numai ei la noi! Asta comunismul le-a făcut. Am rămas în urmă! Eu doar pînă la Bucureşti am fost, cu treburi. Şi la Giurgiu, că acolo am făcut armata!
– Noi avem şi mîncare bună: slănină, brînză, fasole, cartofi... şi „brandy“, cum zic ei! Cred că le plac pădurea, dealurile... cîteodată merg şi lucră pe dealuri! Îi vezi la cosit! Vin să vadă şi cum mulgem vacile!

E ora mulsului. Covaci Istvan mă duce în gospodăria lui. El n-a muls vaca niciodată şi nici nu-i plac laptele. Brînza, da! Cu mulsul vacilor se ocupă cele două surori ale lui care – vorba tatălui lor – mulg „mai bine ca o maşină“. Nu ştiu de ce mi-a plăcut întotdeauna să aflu numele animalelor, ca şi cînd am face cunoştinţă! De data asta, cele două vaci sînt Bajcsi şi Zsofi (!). În grajd se mai află o viţea şi doi cai frumoşi. „Ăştia-s tractorul meu!“ – spune mîndru Covaci Mihai, capul familiei. „De naţionalitate-s român... adică ungur!“ – şi începe să rîdă zdravăn, în timp ce caii – porniţi de rîsul stăpînului – îi ţin isonul nechezînd. „Îs mai buni ca tractorul caii ăştia, că nu consumă motorină!“, şi rîde din nou, de gluma lui. „Ăsta are cinci, ăsta şapte ani. Sînt fraţi buni! Şi de mamă, şi de tată. Iar ăsta (şi se îndreaptă spre viţea) are şase luni. De-abia pe la doi ani începe să dea lapte! La anu’ se duce la păşune, la toamnă – la taur... Înainte, le puneam cîte o panglică roşie să nu-i ochească lumea, dar acum are el o grămadă de semne!“ 

Bărbatul cu mustaţă pe oală mîngîie apăsat animalul bălţat cu mîinile sale mari şi aspre, mormăind ceva în ungureşte, ca un părinte care-şi dojeneşte cu drag copilul: „Ce treabă ai tu? Ce treabă ai tu?...“ Apoi se întoarce brusc spre mine: „Haideţi să vă dau o cană cu lapte, să gustaţi, şi pe urmă să vă întreb ceva!“. Intrăm într-o bucătărie mică, curată, unde toate femeile casei se strînseseră cuminţi, cu mîinile în poală. Soţia lui Covaci Mihai, o femeie mărunţică şi slabă, îmi toarnă tăcută laptele. E cald încă. Aşa că strîng cana în mîini să mă încălzesc puţin. Încep să beau, încet, cu înghiţituri rare, savurînd fiecare gură de lapte proaspăt şi bun. Familia Covaci mă priveşte cu interes de parcă de degustarea mea ar depinde cine ştie ce! „Ei?! – zice el – acuma să-mi spuneţi care e mai bun? Ăla de la alimentară sau ăsta?  Şi de ce ăla de la alimentară costă 5 lei, iar noi luăm pe ăsta 4 bani?“

Îl las cu întrebările lui, pe care le pune uneori şi străinilor care vin să asiste la mulsul vacilor ca la spectacol. A doua zi voi merge într-un alt sat, tot pe urmele prinţului Charles, unde turiştii străini se miră de gîştele libere de pe mijlocul drumului, de casele vechi, de şosetele din lînă lucrate de bătrînele din sat sau de cetatea din Deal. 

Satul şi liniştea noastră

La Viscri poţi să vii dinspre Rupea sau dinspre Sighişoara. Nu contează! Drumul e la fel de prost! Cel dinspre Rupea e, parcă, mai lung, totuşi. Sau mai prost, şi pare mai lung… Localnicii spun că vor să le fie reparate drumurile pînă-n sat, dar în sat să nu se atingă nimeni de ele. Să le lase aşa cum sînt: de pămînt sau pietruite, că ăsta e tot farmecul. La Viscri o caut pe femeia pe care o cunoaşte toată lumea. Sara Doots. Ea e „paznicul Cetăţii“ şi are o relaţie specială cu prinţul Charles: sînt născuţi în aceeaşi zi. Într-un an, de ziua lor, bătrîna săsoaică din Viscri i-a trimis prinţului o găleată de nuci din curtea Cetăţii. Iar prinţul, la rîndul lui, i-a trimis un borcan cu miere din grădinile lui şi o scrisoare. 

În prima zi, la Viscri, era ziua liberă a bătrînei. Sub nici un chip n-am convins-o, însă, să stea de vorbă cu noi, aşa că a trebuit să revenim a doua zi, pentru interviu. Numai că, a doua zi, am ajuns cu puţin timp înainte de pauza de prînz, cînd bătrîna îi grăbea pe cei cîţiva turişti care mai întîrziau prin curtea micii cetăţii sau prin biserică. Ne repezea şi pe noi cu... „acum se vine?“. E nemţoaică, aşa că pentru ea programul e sfînt. De-abia o convingem să stăm de vorbă în drum spre casă. Ne arată, undeva, în stînga Cetăţii, o casă mare văruită în alb: „Uite, aici a stat vechiul paznic de cetate. Pe vremuri, oamenii din sat îi dădeau porumb, grîu, cartofi sau bani, ca să aibă grijă de cetate. După ’90 a plecat şi trebuia să rămînă cineva în loc! E cam mult pentru mine, că trebuie să urc dealul în fiecare zi, trag şi clopotul… Dar nu are cine să aibă grijă, că saşii au cam plecat. Înainte, eram vreo 400, acum – doar 15 suflete! În rest, 75 de români şi 370 de ţigani.“

În drum spre gospodăria femeii, trecem pe lîngă case la care se lucrează. Unele au fost cumpărate de oameni din afara satului sau chiar din afara ţării şi trebuie renovate (cu sprijin de la Fundaţia „Eminescu Trust“, înfiinţată de prinţul Charles) doar cu materiale tradiţionale, iar culoarea faţadei nu e aleasă la întîmplare.  

„Strămoşii noştri au venit aici în 1200, să apere satul de turci şi de tătari, care tot năvăleau. În 1205 a fost gata şi bisericuţa, şi tot ce vedeţi e de atunci!“ 

Şi şcoala satului se repară iar de ani de zile, pe coşul şcolii şi-a făcut cuib o barză care tot revine la Viscri.

„Ce-i place prinţului aici?! Liniştea, oamenii primitori, originalul… Mie?! Cum adică ce-mi place mie?! Mie-mi place tot. Amintirile, satul, cum e aşezat… liniştea noastră. Eu n-aş pleca de aici. Am rămas să avem grijă de satul nostru. Şi Dumnezeu a rămas. Cît sînt oameni, e şi Dumnezeu. Poate am trăit puţin mai greu aici, că sîntem izolaţi, pămîntul e mai rece… dar dacă ştii să trăieşti şi să te bucuri de viaţă... ce mai contează?“ 

Coborîm dealul de la Cetate şi ajungem în drumul principal, acoperit de pămînt. O căruţă plină cu turişti străini ne taie calea. Deşi sînt zdruncinaţi zdravăn, străinii zîmbesc. Se pare că şi ei au găsit la Viscri împăcarea, ca un soi de fericire simplă, de care-mi vorbeşte Sara.

„Romii noştri au cai – îmi spune femeia – şi i-am pus să-i plimbe pe turişti cu căruţa, ca să cîştige un ban. Avem două familii de ţigani care fac ţiglă şi cărămidă, dar şi un fierar, care potcoveşte caii şi face suveniruri pentru turişti.“ 

Pe o bancă, înşirate ca pentru poză, cîteva bătrîne se bucură de soarele blînd de toamnă şi fac şosete de lînă, pe care le vînd turiştilor sau le trimit direct în Germania. De soare se bucură şi gîştele care ciugule iarba de pe marginea drumului. Gîgîitul lor şi căruţa cu turişti sînt singurele „zgomote“ care se aud în sat. 

„Asta e casa mea! Uite, cu poarta înaltă, cu zidurile albe... am renovat-o şi eu de curînd! Uite, asta e Sofica! Sofica, frumoasa mea Sofica! Iar aia e Mura! Sînt românce! Mai am încă trei pisici. În urmă cu cîţiva ani aveam şapte! Seara, cînd mă întorc de la Cetate, le găsesc pe bancă pe toate... mă aşteaptă. Am şi doi cîini: Ursu şi Laika. Nici nu închid poarta noaptea, n-am nici o frică! Acolo e şura, acolo-s grajdurile...“ 

Curtea Sarei Doots este plină de ghivece cu flori, iar ochii femeii – de o linişte aparte. Spune că, din satul ei „original, cu pămînt rece“, ar şti, la cei 74 de ani, care este secretul vieţii: „Să trăieşti cinstit, să iubeşti natura, să ai pe tot omul prieten şi să ai încredere în Dumnezeu, că nu împovărează pe nimeni mai mult decît poate duce!“. 

Varianta audio poate fi ascultată la http://www.romania-actualitati.ro/pe urmele_printului_charles_in_transilvania-33477

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.

Foto: L. Nicolae

Cea mai bună parte din noi jpeg
Și dacă nu o să se termine?
Sperăm că celălalt ne va accepta cu toate bandajele noastre.
Zizi și neantul jpeg
Ploi
Eram, se poate spune, invincibilă cu armura asta de plastic: torentele și bulboanele nu mă puteau doborî.
E cool să postești jpeg
Noile adicții ale adolescenților
Sînt aceste nevoi satisfăcute prin adicții? Doar temporar, însă efectele sînt copleșitoare.
p 20 Breugel, Ispitirea Sfintului Anton (detaliu) jpg
Literatură și experiență mistică
Cuvîntul poetic asigura această trecere din „mediul exterior” în „mediul interior”.
foto BTC DV bis jpeg
De ce blîndețea?
E aici ceva din alchimia virtuții la fel de veche ca natura umană.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe lîngă ofertele de serviciu, la mica publicitate apar uneori (ca în ziarul Libertatea de vineri, 24 martie 2023) și oferte matrimoniale: „DOMN București doresc doamnă 70 ani pt. a îi oferi feeria vieții“. De nerefuzat. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Iubirea e testul pentru curaj
Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.
Zizi și neantul jpeg
Stradale
Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce șanse are copilul ăsta?
Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta.
E cool să postești jpeg
Simțire fără rațiune
„Azi, rețelele de socializare au impus emoția, în detrimentul rațiunii”
p 20 Minastirea Sfintul Mihail, Kiev WC jpg
Diferite diversităţi religioase
Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor.
Theodor Pallady jpeg
Religia în școală, o veche poveste
După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
L-am rugat pe Siri (aplicația cu funcție de „asistent personal”) să-mi spună istoria controversatei aplicații TikTok.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.

Adevarul.ro

image
Cele mai ieftine destinații de vacanță din Grecia. Insula care trece neobservată, dar merită vizitată
Pe lângă celebrele insule grecești Santorini, Mykonos și Thassos, există și alte destinații de vacanță în Grecia mai puțin cunoscute și mai ieftine. Iată care sunt acestea, conform The Travel.
image
Poliţistul care a ucis din greșeală un şofer. Nu va face nicio zi de închisoare, dar a fost obligat la daune-record
Un polițist din Vaslui a fost trimis în judecată pentru omor, dar a fost condamnat în cele din urmă pentru ucidere din culpă, după ce instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei.
image
Sfaturile primite de doi tineri pensionari MAI care vor să își crească fetița în Olanda. „Ne ajung banii?“
Doi tineri pensionari MAI, beneficiari de pensii militare, vor să se mute cu fetița în Olanda și au cerut sfaturi despre acest pas pe un grup de Facebook al românilor din diaspora.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.