Bărbatul vorbea în faţa unui public select. Dumnezeule, venise şi ministrul Culturii! Pe doamna Blandiana o ştia de la televizor şi o respecta. La fel pe soţul ei, domnul Rusan, care-l invitase în Capitală, la Muzeu. Aici, într-o vitrină, a văzut o poză cu el. Era în faţa bisericii din sat. Mai tînăr şi mai slab în poza aia. Dar tot chipeş! Se tot uita, nu-i venea să creadă, şi se întreba dacă ceilalţi ştiu că el e în poză. Ar fi vrut să le atragă atenţia cumva sau să le spună direct: "Eu sînt ăsta!". Călătorise toată noaptea cu trenul şi era obosit, chiar dacă dormise tot drumul. "Vorba aia, am 70 de ani! Nu mai sînt flăcău!" Acum, stătea în faţa a zeci de necunoscuţi, rotindu-şi în mîini pălăria bună, pe care o purta doar la ocazii. Bliţurile clipeau, microfoanele se întindeau către el. Camerele n-aveau cum să scape emoţia de pe chipul bătrînului înalt, mîndru, dar modest, totodată, şi un pic fîstîcit. Aşa că a spus simplu, de la început, să ştie lumea cu cine are de-a face: "Mă scuzaţi că sînt cam ţăran şi nu prea ştiu cum să mă prezint în faţa dumneavoastră. Aşa că n-o să vorbesc mult…" În mai puţin de un minut, bărbatul îşi spune povestea. Vorbeşte despre "revolta din sat", despre cum au fost împuşcaţi 16 oameni şi au fost lăsaţi toată ziua la răscruce de drumuri, fără să se atingă nimeni de ei. "Am răbdat, am răbdat, dar pînă la urmă n-am mai putut" Îl cheamă Augustin Aurel Saş. Are 70 de ani şi e dintr-un sat de lîngă Arad. Somoşcheş. L-am întîlnit într-o zi la Muzeul Satului. Era marţi, ploua şi la muzeu se vorbea despre ţărani şi comunism. Despre colectivizare. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la începerea colectivizării forţate din România. Un proces care avea să ţină din 1949 pînă în 1962. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, precum şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică au strîns de-a lungul timpului documente de arhivă, fotografii de epocă şi mărturii despre ce s-a întîmplat în acei ani. Dar cel mai important a fost că au venit acolo, la expoziţie, ţărani din diverse zone ale ţării care au trăit perioada colectivizării. Augustin Aurel Saş este unul dintre ei. I-am aflat povestea, pe larg, după ce sala muzeului s-a golit şi lui i-au mai trecut emoţiile. Îşi roteşte în continuare pălăria în mîini şi-i roagă pe ziarişti să stea în dreapta, ca să le audă întrebările. "Cu urechea stîngă nu mai aud deloc de la bătăile din beciurile Siguranţei." Îşi aminteşte totul cu lux de amănunte: ce zi a săptămînii era, dacă era zi sau noapte, soare sau vreme rea, cum s-a întîmplat şi de ce s-a întîmplat. În satul lui, aşezat la vreo 70 de kilometri de Arad, între nişte munţi cu nume ciudat " Zărand şi Codru Moma " trăiau pe atunci 800 de oameni. Era sfîrşitul lui iulie, 1949. El avea 19 ani. "Cotele creşteau de la an la an. Toată treaba era că aveam greutăţi mari. Nu puteam să plătim cotele şi nici nu aveam ce mînca. Ajunsesem să mîncăm pîine de orz pentru că nu ne dădeau voie să mergem la moară… nu că am fi avut ce să măcinăm. Pe părinţi îi băgau iarna la închisoare, pentru că nu plăteau cotele, iar primăvara le dădeau drumul, pentru că nu avea cine să muncească pămîntul!" Augustin Saş îşi aminteşte de o maşină neagră care mergea noaptea prin sat: "Chiar aşa îi ziceam: maşina neagră. Mergea noaptea prin sat, se oprea pe la cîte o poartă, doi activişti intrau în casă şi ieşeau de-acolo cu un bărbat pe care-l îmbrînceau în maşină. Îl duceau la Primărie, două-trei zile bătaia era a lui, după care îi dădeau drumul acasă. Voiau să ne sperie, dar tot ei parcă ne încurajau să ne răsculăm". Prin sat apăruseră nişte spioni. "Nişte prăpădiţi de activişti, îmbrăcaţi prost, ca să pară de-ai noştri!" Spionii îi întărîtau spunîndu-le că sînt partizani şi, dacă se vor răscula, ei îi vor ajuta, le vor aduce arme. Din cînd în cînd, mai venea prefectul să-i potolească şi să verifice că nimeni nu se încumeta să treiere grîul, aşa cum erau ordinele, primite din om în om. În tot satul erau la vremea aceea două aparate de radio. Nu prea aveau cum să afle ce se întîmpla în ţară. Rar veneau veşti chiar şi din satele şi comunele învecinate, unde nemulţumirea şi sărăcia erau la fel de mari. Poate tocmai de aceea, revoltele au izbucnit la Somoşcheş şi în satele din jur în aceeaşi seară (30 iulie 1949), cînd maşina neagră plecase iar prin sat să mai ridice cîte un nemulţumit. "I-am căutat pe activişti, să-i batem. N-aveam arme, n-aveam bîte, n-aveam nimic. Strigam pe uliţe că… vrem mîncare, vrem să ne lase să treierăm.