Vieţuitorul muntelui
Este un bărbat înalt, cu o barbă lungă, revărsată peste piept. Poartă haine mînăstireşti, negre, cu care mătură pămîntul. Uneori, ia un toiag şi-un cîine şi pleacă prin pădure. Caută ierburi. Sau, pur şi simplu, se bucură de o zi cu soare. Sau cu ploaie mocănească. Alteori, duminica mai ales, coboară în Braşov. Merge la Biserica Sf. Nicolae, la slujbă. Apoi, face cîteva cumpărături şi se întoarce acasă. Pentru el, „acasă“ înseamnă biserica mică din pădure. Un mic paraclis, un altar străjuit de o mică bibliotecă. Ca să intre, părintele trebuie să se aplece un pic.
Localnicii „de jos“ sau turiştii care au auzit de el spun că este pustnic. El se supără un pic, pentru că le-a zis de-atîtea ori să nu-i mai spună aşa! „Şi la ziar tot pustnic au scris că sînt. Nu, nu sînt pustnic. Sînt si-has-tru!“
Părintele spune clar, silabisind, măcar eu să înţeleg că, dacă era pustnic, nici nu stătea de vorbă cu mine! „Sînt un om care trăieşte în sihăstrie. Un vieţuitor al muntelui. Vieţuiesc şi eu cum pot. Fac rugăciuni, mai stau de vorbă cu oamenii care vin la mine, mă rog pentru ei, mai cobor şi în oraş... că aici nu se mai găseşte nimic de mîncare! Înainte erau ciobanii care treceau pe la pustnici şi le mai dădeau cîte o bucată de brînză! Acum, din cauza poluării, nici plante sau fructe nu se mai găsesc, ca înainte. Şi urşii, să ştiţi, tot de-aia coboară în oraş, pentru că n-au ce să mănînce în pădure!“
„Un loc cu izvor“
Părintele Onufrei trăieşte, de 19 ani, în pădurea de pe Masivul Postăvarul, lîngă Pîrtia Doamnei. După numele din buletin, pe părinte îl cheamă Ion Banyia. S-a născut la Cluj-Napoca, acum 59 de ani. Amintirile din copilărie sînt legate de Mînăstirea Nicula, unde se ducea frecvent cu mama lui. „Cred că acolo s-a născut dragostea pentru Dumnezeu!“, spune el.
Cînd a terminat armata, părinţii îi muriseră deja. Avea vreo 20 de ani. S-a urcat în tren şi a plecat. Aşa cum îl îndrumase duhovnicul lui, a început un pelerinaj pe la mînăstiri. A fost la Suceava, la Putna, iar într-un tîrziu a ajuns la Cernica, lîngă Bucureşti. Aici a rămas aproape 20 de ani. După Revoluţie însă, părintele Onufrei a plecat. Voia să găsească „un loc cu izvor“, lîngă izvor să facă o cruce, iar lîngă cruce o colibă. Aşa a ajuns în poiana în care trăieşte şi azi. La început, a stat într-o colibă. Îmi povesteşte că luni de zile a trăit cu leurdă, urzici, ciuperci şi ce mai găsea prin pădure. Avea şi-un cîine. Iar din cînd în cînd îl vizita un urs. Mereu acelaşi. Într-o zi, ursul nu a găsit pe nimeni la colibă, aşa că şi-a făcut de cap! A trîntit candela aprinsă, iar coliba a luat foc.
Atunci, părintele s-a gîndit că e un semn şi că, probabil, e timpul să plece din pădure. Însă oamenii care-l cunoşteau deja l-au ajutat să rămînă. Cei de la Ocolul Silvic i-au trimis lemne şi încet-încet, acolo, în pădure, a construit o mică biserică. Ca o casă din poveşti. Cu acoperişul roşu şi flori la ferestre. Sub bisericuţă e şi o cameră cu un pat şi o plită pe care părintele găteşte.
Vremurile în care mînca doar ierburi s-au dus. Credincioşii din Braşov îi dau pomelnice sau acatiste să le citească, iar lîngă hîrtia pe care au scris numele viilor şi al morţilor pun şi un ban. Unii îl vizitează sus, la biserică. Şi nu vin niciodată cu mîna goală. „Oamenii ştiu că n-am salariu. Orice îmi aduc e binevenit!“ Majoritatea icoanelor de pe pereţi sînt tot de la credincioşi. Unii i-au adus un generator, iar un medic stomatolog din Bacău l-a invitat să-i repare dinţii pe gratis! Şi s-a dus. A fost foarte mirat cînd o măicuţă care a venit să-l viziteze i-a dat nici mai mult, nici mai puţin decît un telefon mobil. La început n-a vrut să-l ia, dar, în urma insistenţelor („Lasă, părinte! Poate ai nevoie, poate ţi se întîmplă ceva!...“), l-a luat!
Despre frică şi singurătate
Părintele Onufrei trăieşte acum în pădure, pe muntele Postăvarul, cu doi cîini, o pisică, cîteva găini şi – foarte neobişnuit pentru altitudinea de 1700 de metri – cîţiva porumbei. Iar ursul care a provocat incendiul la colibă continuă să-l viziteze, din cînd în cînd. La început însă, era singur cuc! Îmi spune că nu i-a fost frică niciodată. Nici de animale, nici de oameni. „M-am rugat de fiecare dată şi nu mi-a fost frică. Poţi să trăieşti singur şi în lume. Am cunoscut oameni care n-au fost căsătoriţi niciodată şi trăiesc în casa lor ca la mînăstire. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea? Să stai liniştit, să ai timp de rugăciune şi de muncă. E adevărat că, în lume, oamenii se tem de singurătate. Pentru că nu se mai roagă. Şi nu se mai roagă pentru că nu mai au credinţă. Înainte, se rugau mai mult. Acum, unii mă întreabă: «Părinte, cum să mă rog?». Le spun: scurt şi din suflet. Şi acasă, şi la muncă, peste tot. Dar oamenii nu se roagă şi sigur că au teamă de singurătate, de întuneric, de animale...“
Părintele Onufrei vorbeşte blînd, cu o oarecare timiditate. Nu judecă şi nu ceartă pe nimeni. Dar e necăjit că oamenii trăiesc ca să cîştige bani şi că unii preoţi s-au îndepărtat de credincioşi. O sta el în vîrful muntelui, dar ştie că „jos“ s-au construit biserici şi mînăstiri luxoase, că unii preoţi au chiar magazine! „Dar noi nu judecăm pe nimeni. Nu avem voie. Sîntem mici. Singurul lucru pe care aş putea să-l reproşez e că preoţii nu sînt apropiaţi de oameni. Nu trebuie să facă totul pentru bani. M-au întrebat unii credincioşi de ce nu deschid cartea, aşa cum fac alţi preoţi. Dacă aş deschide cartea, cred că ar fi coadă prin pădure. Dar eu le spun că nu sînt ghicitor. Sînt rugător.“
Pentru bărbatul care trăieşte pe munte, singurătatea pare să fie chiar o cale spre fericire. Cu condiţia ca în viaţa ta să fie rugăciune şi rînduială. Rînduială – adică să nu faci nimic la voia întîmplării. Totul să fie organizat: casă, masă, rugăciune, duminica la biserică... Îşi aminteşte că tatăl lui se bărbierea doar sîmbăta seara, iar duminica lumea nu făcea nimic. Nici pîinea nu o tăiau, nici vasele nu le spălau...
Despre „ispitele“ din sihăstrie
Pentru părintele Onufrei, o zi în poiana de pe masivul Postăvarul începe pe la 5 dimineaţa. Mai întîi, dă de mîncare la animale. Pe la 7, citeşte pomelnicele. Caută lemne, face de mîncare. Prînzeşte. Mai citeşte ceva. Seara – vecernia. Apoi, se odihneşte pînă spre miezul nopţii, cînd începe utrenia – cea mai lungă şi mai complexă dintre slujbe – care ţine pînă pe la ora 3 dimineaţa.
Iarna trebuie să facă potecă prin zăpadă, pînă la lemne, dar şi către pîrtie. Coboară şi iarna la slujba de duminică! Coboară pe jos, pentru că telecabina începe să circule de-abia la opt iar el trebuie să ajungă în biserica din Braşov la nouă, cînd începe slujba. Într-o zi, pe cînd stătea încă la colibă, şi era iarnă, şi viscol, a auzit pe afară nişte voci. A ieşit şi a văzut doi turişti care încercau să ajungă la Hotelul Alpin, dar se rătăciseră. Erau turci. Nu ştiau o boabă româneşte. Ziceau tot timpul „Alpin! Alpin!“. Părintele i-a dus în coliba lui. Le-a dat cîte un ceai să se încălzească, apoi şi-a pus în picioare nişte bocanci bătuţi pe scînduri mai late decît schiurile, ca să nu se afunde în zăpadă, şi i-a scos pe turiştii rătăciţi la drumul bun. „La despărţire, turcii s-au aşezat în genunchi şi au început să ridice mîinile şi să se aplece. Am zis... lasă-i, că îi mulţumesc lui Dumnezeu! Că şi Allah tot Dumnezeu e! Ei s-au dus la hotel, au povestit despre mine şi aşa am apărut prima oară la ziar! Mi-au arătat salvamontiştii! Atunci m-am speriat. Am zis că o să vină lumea să mă caute. Dar n-a fost aşa!“
Oamenii au început să vină mult mai tîrziu. Dar părintele se speria, pentru că nu voia să i se strice liniştea. Şi acum – îmi spune – mulţi dintre cei care bat drumul pînă la el sînt mai mult curioşi decît credincioşi. Îi pun tot felul de întrebări... Că de ce n-a stat în lume? Că dacă a suferit după vreo fată? Că de ce nu s-a însurat?
Încerc să-i scuz pe curioşi şi îi spun părintelui că unii se gîndesc, probabil, că a pleca la mînăstire sau a alege să trăieşti pe munte poate fi mai uşor decît să stai „în lume“, să te lupţi cu toate problemele vieţii. Doar că, dacă nu ai încercat amîndouă variantele (viaţa în lume, dar şi pe cea departe de ea), n-ai de unde să ştii. Părintele spune însă că, uneori, în sihăstrie pot fi mai multe ispite. „Dacă n-ai rugăciune şi credinţă, nici nu poţi să stai aici. O ia mintea aiurea! Au mai încercat şi alţii, iar după două săptămîni nu te mai înţelegeai cu ei! E adevărat că şi în lume poţi s-o iei razna de griji. De aia trebuie să mergi la biserică, să ai un duhovnic. Că dacă n-ai pe nimeni, te pierzi. Dacă stai în pădure o noapte fără rugăciune te sperie liniştea, ţi se pare că auzi copacii vorbind, scîrţîie tot şi te gîndeşti la Baba Cloanţa din poveşti. Uneori nu poţi dormi. Vin şi te deranjează cele rele. Vise, tulburări, vedenii. Poţi chiar să paralizezi de frică. Eu cred că ispite au fost şi cînd mi-a luat foc coliba, şi cînd au vrut să mă dea afară din pădure, că aş fi fost prea aproape de pîrtie... dar cu rugăciune trec peste toate!“
Mulţumim Jandarmeriei Montane din Braşov pentru sprijinul acordat în realizarea acestui reportaj.
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.
Foto: L. Nicolae
