În faţa şi în spatele calculatorului

Cu Ionuţ m-am întîlnit între un concurs pe care tînărul l-a avut în Statele Unite şi altul în Europa. Îl văzusem la televizor şi credeam că l-aş recunoaşte din prima. Nici vorbă. Eu intram în liceul la care învaţă, el ieşea să mă aştepte, aşa că am trecut senini unul pe lîngă celălalt. Ne-am regăsit puţin mai tîrziu şi am hotărît că locul cel mai bun pentru interviu ar fi pe o bancă, în curtea liceului. Acolo, Ionuţ Budişteanu şi-a dat jos din spate rucsacul în care părea că duce pietre de moară: nelipsitul laptop, un trofeu şi cîteva medalii obţinute pe la concursuri. „Dovezile“ muncii şi pasiunii lui.

Are 18 ani şi e în clasa a XII-a la Grupul Şcolar Rîmnicu Vîlcea. Unii spun despre el că ar fi un geniu. El spune că e un softist. Are o idee şi o pune în practică cu ajutorul unui program informatic. Poate „ideea“ despre care s-a vorbit cel mai mult este cipul care, aşezat pe limbă, îi ajută pe nevăzători să perceapă culori, forme, obiecte. Ionuţ a plecat de la ideea că „nu vedem cu ochii, ci cu creierul“ şi a încercat să transmită informaţii către creier prin intermediul limbii. Este un dispozitiv care a primit patru premii la Intel International Science and Engineering Fair, una dintre cele mai mari competiţii de ştiinţă din lume pentru liceeni.

Ar mai fi aplicaţia care recunoaşte dacă omul din faţa calculatorului este vesel sau trist. Alta care recunoaşte dezastrele naturale. Alta face predicţii la bursă sau îi ajută pe părinţi să-şi supravegheze copiii, să vadă pe ce situri intră sau cît timp petrec la calculator.

Lista e lungă. La fel şi cea cu premiile care s-au adunat. Peste 80.

Cînd Ionuţ avea 3 ani, părinţii lui au adus acasă un computer. Aveau de luat nişte bani de la cineva, dar în locul banilor au primit computerul. Era primul pe care-l vedeau de aproape. Şi ei, şi Ionuţ. Era masiv şi greu. Dar unitatea centrală, monitorul şi tastatura şi-au găsit locul pe un birou, lîngă fereastră. Iar scaunul din faţa calculatorului a devenit repede preferatul lui Ionuţ. S-a jucat ani de zile la calculator. Părinţii îi luau de fiecare dată un joc nou, cînd dădea semne că se plictisea de cele pe care le avea deja. Ionuţ începuse, însă, să descopere că, dincolo de jocuri, în ecranul acela se ascund lucruri fascinante. Mai întîi s-a întrebat cum se fac jocurile şi a vrut să-şi facă unul propriu. N-a fost simplu, dar pînă la urmă a ieşit: o rachetă care se plimba în susul şi-n josul ecranului şi împuşca nişte monştri. Apoi l-au pasionat aplicaţiile. Era deja la şcoală, avea şi ore de informatică, şi a avut noroc de o profesoară care l-a ajutat foarte mult.

Mirela Mlisan spune că n-a mai avut nici un elev atît de pasionat ca Ionuţ şi nici unul cu rezultatele lui. Îşi aminteşte că n-a fost deloc uşor să lucreze cu el: „Era foarte curios, punea multe întrebări... eu chiar am spus că, dacă ar fi fost copilul meu, aş fi fost speriată de atîta pasiune. Dar era o plăcere să lucrezi cu el. Greu era doar faptul că nu aveam eu atîta timp să-i răspund la toate curiozităţile!“.

Viaţa în faţa calculatorului

Ionuţ se trezeşte şi se aşază la calculator. Dacă nu e zi de şcoală, nu s-ar lăsa ridicat de pe scaun nici cu macaraua! De fiecare dată, cînd merge la culcare, undeva după miezul nopţii, se desparte greu de calculator. Spune că mereu are ceva de aflat, de citit. Îl întreb ce părere are despre cei care spun că, dacă stai prea mult la calculator, pot să apară probleme: cu ochii, coloana vertebrală... dependenţa!

„La mine e o dependenţă de cunoaştere, de ştiinţă. Cu ochii nu am probleme, şi lucrez la calculator de 15 ani, iar coloana… e adevărat că mă doare uneori şi părinţii îmi mai atrag atenţia că nu stau corect la calculator. Dar sper să nu fie nimic grav!“

Ionuţ are camera lui, amenajată ca un laborator. Acolo-şi pritoceşte aplicaţiile. Nu intră oricine în camera lui. Din cînd în cînd, discret, mama intră şi îi lasă cîte un sandviş sau cîteva fructe. În rest, „Ionuţ lucrează“. Părinţii nu-l bat la cap. Ştiu că nu se ţine de prostii şi că învaţă, învaţă, învaţă. Nu se plictiseşte niciodată la calculator. Mereu găseşte lucruri noi. Sau creează el lucruri noi.

„Calculatorul?! E o unealtă. Aşa cum pentru pictor e pensula, pentru mine e calculatorul. E o unealtă care poate fi folosită în mai multe domenii. Poate ajuta la revoluţionarea medicinii, a matematicii sau a biologiei. Calculatorul mai poate fi folosit pentru jocuri sau ca mobilier… să pui o glastră pe el! Important e, însă, cine-l foloseşte şi cu ce scop. Şi pentru mine a fost mai întîi o jucărie!“

Acum, e o relaţie 1 la 1. Ionuţ munceşte foarte mult. Nu se supără niciodată pe calculator. Mai mult, spune că e „prietenul“ lui. L-a ajutat să facă toate aplicaţiile, i-a dezvăluit o lume fascinantă, acolo, în ecranul acela de 40/25 cm, dar şi ocazia să vadă „lumea mare“. A ajuns în Statele Unite, în Azerbaidjan, Texas, Olanda, Taiwan, Slovacia, Turcia, Elveţia…

A citit ultima carte cînd era în clasa a doua. Apolodor, de Gelu Naum. I-ar fi plăcut să citească mai mult, dar nu are regrete. „Dacă aş fi făcut-o, nu aş fi avut atîta timp pentru calculator. E ca atunci cînd un pictor ar fi bun şi la matematică, şi la sport, de exemplu. Cred că asta ar dăuna picturii. Aşa şi cu pasiunea pentru calculator. Prefer să mă dăruiesc cu totul, să cercetez, să creez programe care să fie folosite de alţii sau dezvoltate de alţii.“

În urmă cu cîţiva ani, a fost la Google, în Elveţia, unde, în urma unui concurs, i s-a propus să lucreze pe perioada vacanţei de vară şi să fie plătit. A refuzat. „Bineînţeles, toţi colegii de clasă s-au mirat! Dar eu nu vreau să fiu un programator printre alţi 6000. Am ales să învăţ mai mult, nu să cîştig mai mult. E vîrsta la care pot s-o fac.“ De fapt, are cîteva oferte de la Universităţi din străinătate, pe care se gîndeşte să le refuze. „Cred că peste tot e la fel. Importanţi sînt doar profesorii care predau. În rest, în ce priveşte informaţiile, acestea sînt aceleaşi peste tot. Problema învăţămîntului în România ar fi, după părerea mea, că nu există o continuitate a studiilor. De exemplu, dacă ai terminat Liceul de informatică, poţi să te duci să faci Teologia. În Statele Unite, e o continuitate şi o finalitate a studiilor. Iar spre deosebire de România, unde finalitatea este să te angajezi undeva, să lucrezi şi să faci ce spun alţii, în SUA eşti încurajat să creezi, să fii inventiv.“

Spuneam că Ionuţ poartă tot timpul cu el laptopul. Pe Facebook, apare într-o poză, călare pe un cal. Culmea! Îi lipsea rucsacul din spate în care se află, de obicei, laptopul. Unul dintre prietenii lui a comentat (glumind!) „Unde îţi e laptopul?“.

La şcoală, nu are prieteni, dar se înţelege cu toată lumea. Colegii îi dau voie să-şi încarce laptopul la priza din clasă, chiar dacă vreunul mai are doar o liniuţă la telefonul mobil, îl mai ajută la materiile la care nu se pricepe sau unde a lipsit pentru că a fost la vreun concurs, şi el îi ajută la matematică… şi, nu în ultimul rînd, se mîndresc cu faptul că rezultatele lui Ionuţ ridică nivelul clasei!

„Oraşul hackerilor“

Nu foarte de mult, Rîmnicu Vîlcea era numit de ziarul francez Le Monde „oraşul hackerilor“ (Hackerville). Jurnaliştii francezi scriau că, la Rîmnicu Vîlcea, „infracţiunile pe Internet sînt sport naţional“. Cele mai multe îi vizau pe americani. Aşa se face că FBI-ul a venit în oraş de cîteva ori şi a descoperit o adevărată reţea de hackeri. Ionuţ nu a avut niciodată de-a face cu ei. Numai că, la început, cînd participa la concursuri, unde era cel mai mic, a trebuit să demonstreze că el era cel care făcea aplicaţiile cu care participa. Mai tîrziu, cînd era deja la liceu, era acuzat că-şi falsifica diplomele pe care le cîştiga la concursuri şi i se interzisese să mai intre în laboratorul de informatică, de teamă să nu instaleze cine ştie ce. În condiţiile astea, Ionuţ s-a mutat la un alt liceu, cel în care a învăţat şi mama lui. Aici e bine. Lumea din jur nu-l priveşte cu suspiciune, ci cu admiraţie. Adevărul e că, dacă ajungi să-l cunoşti, îţi este greu să crezi că ar fi genul acela de băiat care să se ţină de prostii!

Mi-a explicat diferenţa dintre cei care fac phishing (adică furturi de pe cardurile de credit) şi hackeri. Hackerii sînt şi ei, la rîndul lor, de două feluri: cei cu „pălărie neagră“, care sparg programe informatice şi se infiltrează în calculatoarele altora, şi cei cu „pălărie albă“, care chiar sînt angajaţi de unele companii pentru a le testa siguranţa datelor şi a programelor. Cînd avea 14 ani, Ionuţ „şi-a pus o pălărie albă“. A scris unei instituţii, atrăgînd atenţia că oricine poate intra în baza lor de date pentru a schimba anumite cifre. Iniţial, mesajul lui a fost ignorat. Apoi, pentru a le arăta că aşa stau lucrurile, Ionuţ chiar a schimbat două cifre. În acel moment, l-au ameninţat că va fi dat în judecată. Cînd au aflat că are doar 14 ani, au renunţat! Spune că a fost singura încercare de a fi hacker. Chiar dacă „white hat“…

Viaţa din afara calculatorului

Ionuţ nu are telefon mobil.

„Pentru ce?! N-aş avea cu cine şi ce să vorbesc! Ar fi o pierdere de vreme!“

O prietenă?!

„Nici gînd! Aş pierde foarte mult timp. Timp în care aş putea să studiez. Cred că sînt prea mic pentru fete. Şi tatăl meu a cunoscut-o pe mama în ultimul an de facultate şi s-au căsătorit după ce au terminat facultatea. Pînă atunci, trebuie să învăţ! Şi apoi… ce-aş putea să discut eu cu o fată? M-aş plictisi! “

Cu mine nu te plictiseşti?

„Ei, nu! Că dumneavoastră îmi puneţi întrebări… şi e interesant!“

Şi nu vorbim despre modă, de exemplu!

„Apropo de modă! Eram odată la un concurs în Statele Unite şi ne-au dus să vedem o paradă de modă! Am fost şocaţi! Ce legătură aveam noi cu moda?... Aşa că n-am înţeles nimic din ce se întîmpla acolo!“

Dar, te-ai gîndit vreodată, cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă şi să vrei să găteşti ceva? Pur şi simplu, aprinzi aragazul, scoţi o tigaie, cauţi o reţetă pe Internet, găteşti, îţi place la nebunie şi decizi că… gata cu calculatorul! Îmi doresc să ajung un bucătar vestit!

„Nu, nu cred că o să mă plictisesc vreodată de informatică! Nici nu ştiu să aprind aragazul! N-am făcut-o niciodată! O singură dată l-am stins, dar şi atunci mi-a spus mama în ce parte să învîrt butonul…“

Nu crezi că ar trebui să înveţi lucruri din astea banale, pînă la urmă?

„Ba, poate că da! Dar aţi văzut că la noi, în şcoală, se pune accent mai mult pe teorie, decît pe practică! Cred că o fetiţă ar fi foarte fericită dacă ar putea să facă singură o rochiţă pentru păpuşa ei sau chiar pentru ea. Noi nu prea ştim să facem lucruri practice. M-am gîndit să învăţ şi eu să fac aşa ceva, dar poate tot în domeniul informaticii o să fac!“

Ai un anotimp preferat?

„Îmi place vara. Eu sînt mai sensibil şi cînd e frig răcesc foarte repede!“

O culoare preferată?

„A, nu! Cred că am o problemă cu culorile! Nu le deosebesc prea bine… nici nu ştiu ce înseamnă fiecare!“

Muzica?

„N-am cîntat niciodată în viaţa mea! şi nici nu ascult muzică! Odată, mergeam la un concurs în Statele Unite şi, în avion, am vrut să ascult muzică în căşti. Am încercat 40 de feluri de muzică.“

Dans?

„Nici gînd! La fel cum s-a întîmplat cu parada de modă, tot în Statele Unite, la un concurs, ne-au organizat o discotecă. Era chiar caraghios, pentru că nu a dansat nimeni!“

Ţi se întîmplă să visezi?

„O, n-am mai visat din clasa a II-a! Nici nu mai ştiu exact ce înseamnă vis. Dar nu cred că aş fi mai deştept dacă aş visa. De fapt, eu cred că vis e ceea ce gîndiţi dvs. acum. Nu-ţi vine o idee în somn şi – gata! – eşti mai deştept sau mai inspirat!“

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.

Varianta audio a reportajului poate fi ascultată pe site-ul radioului public.

Foto: I. Budişteanu