Interviuri din izolare

Starea de urgență ne-a obligat pe mulți dintre noi să stăm în casă. Izolați de lumea cu care eram obișnuiți, de prieteni, uneori și de familie. A fost o experiență nouă pentru unii. Chiar traumatizantă pentru alții. Ne-am plîns de singurătate, de depresie, de plictiseală. Sînt, însă, oameni pentru care izolarea este un mod de viață. Au fost izolați înainte de starea de urgență, vor fi și după ea. Cum e pentru ei izolarea? Le-a schimbat pandemia viața?

„Mereu, oamenii s-au temut de singurătate”

Mers cu trenul pînă la Brașov, iar de acolo, cu autobuzul, pînă-n Poiană. Urcat cu telecabina, iar de sus, cu un jandarm montan, aveam să o pornesc pe o potecă, direct prin pădure. Omul știa drumul și îl cunoștea pe pustnicul pe care urma să-l vizitez. Se întîmpla acum vreo zece ani.

Am mers așa preț de vreo 20 de minute prin pădurea verde, undeva la limita dintre primăvară și vară. Nu-mi amintesc prea multe de pe drum. Mă gîndeam la interviul pe care urma să-l iau omului care trăiește în inima pădurii de mai bine de 15 ani. Un asemenea om nu mai întîlnisem și urma să scriu despre el într-un număr al Dilemei vechi în care singurătatea era întoarsă pe toate părțile.

Cînd ne-am apropiat, ne-au lătrat cîinii, apoi a apărut și omul. Un bărbat înalt, cu o barbă lungă, revărsată peste piept, cu haine mînăstireşti cu care mătura pămîntul. Aveam să aflu că, uneori, ia un toiag şi-un cîine şi pleacă prin pădure. Caută ierburi. Sau, pur şi simplu, se bucură de o zi cu soare. Sau cu ploaie mocănească. Alteori, duminica mai ales, coboară în Braşov. Merge la Biserica Sf. Nicolae, la slujbă. Apoi face cîteva cumpărături şi se întoarce acasă. Pentru el, „acasă“ înseamnă biserica mică din pădure: un mic paraclis, un altar străjuit de o mică bibliotecă unde, ca să intre, părintele trebuie să se aplece un pic.

A construit biserica asta mică după ce coliba în care trăia a luat foc. Un urs care îl mai vizita din cînd în cînd a intrat în colibă și a trîntit candela rămasă aprinsă, iar coliba a ars ca o torță. Atunci, și jandarmii, și pădurarii din zonă l-au ajutat să facă biserica asta, care arată ca o casă din povești: mică, cu un acoperiş roşu şi flori la ferestre. Sub bisericuţă e o cameră cu un pat şi o plită, pe care părintele găteşte. Vremurile în care mînca doar ierburi s-au dus. Credincioşii din Braşov – aveam să aflu – îi dau pomelnice sau acatiste să le citească, iar lîngă hîrtia pe care au scris numele viilor şi al morţilor pun şi un ban. Unii îl vizitează sus, la biserică, și nu vin niciodată cu mîna goală. Oamenii ştiu că nu are salariu, așa că îi aduc ce pot.

Majoritatea icoanelor de pe pereţi sînt tot de la credincioşi. Unii i-au adus un generator, iar un medic stomatolog din Bacău l-a invitat să-i repare dinţii pe gratis. Şi s-a dus. A fost foarte mirat cînd o măicuţă care a venit să-l viziteze i-a dat nici mai mult, nici mai puţin decît un telefon mobil. La început n-a vrut să-l ia, dar, în urma insistenţelor („Lasă, părinte! Poate ai nevoie, poate ţi se întîmplă ceva!...“), l-a luat.

M-a impresionat acum zece ani cît de deschis a fost Părintele Onufrei. Mi-a răspuns la toate întrebările, blînd, cu răbdare. Timpul nu ne presa pe nici unul (aveam să aflu, mai tîrziu, că îl presa doar pe jandarmul care m-a așteptat afară, jucîndu-se cu cîinii). Am vorbit atunci cu Părintele Onufrie despre singurătate și despre frici. Și am aflat că, pentru bărbatul care trăieşte pe munte, singurătatea pare să fie chiar o cale spre fericire. Cu o condiţie: ca în viaţă să fie rugăciune şi rînduială. Rînduială – adică să nu faci nimic la voia întîmplării. Totul să fie organizat: casă, masă, rugăciune, mers duminica la biserică... Îşi aminteşte că tatăl lui se bărbierea doar sîmbăta seara, iar duminica lumea nu făcea nimic. Nici pîinea nu o tăiau, nici vasele nu le spălau.

M-am gîndit la pustnicul de lîngă Poiana Brașov, la Părintele Onufrie, în perioada de izolare. Cum o fi izolarea impusă pentru un om care, oricum, e izolat?

De data aceasta a fost mai greu să dau de el. Nu mai avea același număr de telefon, iar în vreme de pandemie, el nu a mai coborît la Brașov, credincioșii nu au mai urcat la el. Preoții din Brașov nu mi-au fost de nici un folos. Ba chiar au încercat să mă facă să mă răzgîndesc (lăsați-l, că el nu mai e cu Biserica! E de capul lui... – mi-au spus). În final, cînd aproape renunțasem, pentru că epuizasem toate căile, după vreo săptămînă am luat-o de la capăt cu căutările. De fapt, am dat, din nou, telefoane la aceiași oameni, în speranța că, între timp, au mai aflat ceva.

A doua oară a fost cu noroc. Tot Jandarmeria Montană mi-a fost de folos, așa că am primit un număr de telefon, iar la el mi-a răspuns Părintele Onufrie. Nu și-a mai amintit de mine, dar asta nu a contat. Am stat de vorbă, îndelung. El – în mijlocul pădurii, acoperită încă de zăpadă, eu – în fotoloiul de acasă, în mijlocul unui București în carantină, unde primăvara își făcea de cap pe afară și toți prietenii se plîngeau pe Facebook că „ne scapă primăvara asta printre degete”.

Știți că trăim vremuri în care lumea se sperie, mai mult ca oricînd, de singurătate? Și de boală...

Așa e. Dar în lume, mereu, oamenii s-au temut de singurătate. Pentru că nu se mai roagă. Şi nu se mai roagă pentru că nu mai au credinţă. Înainte, se rugau mai mult. Acum, unii mă întreabă: „Părinte, cum să mă rog?“. Le spun: scurt şi din suflet. Şi acasă, şi la muncă, peste tot. Dar oamenii nu se roagă şi sigur că au teamă de singurătate, de întuneric, de animale... și nu au credință. De aceea se sperie de singurătate. Dar asta nu e singurătate. E necredința oamenilor. Ei spun că sînt creștini, dar nu au credință. Credinciosului nu îi e frică.

Pentru dumneavoastră cum e singurătatea?

Eu nu sînt singur. De 27 de ani sînt aici, pe munte, și nu pot să spun că singurătatea mă apasă. Am program de rugăciuni pe care-l fac. Mîncare, spălat, curățenie, am animale, niște porumbei... Dacă ai o ocupație, nu te gîndești la singurătate. Eu știu că nu sînt singur. Lîngă mine este Dumnezeu și asta mă încurajează tot timpul.

Cîte găini mai aveți?

Vreo zece găini, douăzeci de porumbei, o pisică, un cățel...

La început nu a fost greu? Nu v-a fost frică?

Niciodată. Nici de animale. Am și vecin aici, ursul. Mă vizitează. Învierea am făcut-o cu ursul. Chiar atunci m-a vizitat.

Nu l-au lătrat cîinii?

Nu, că s-au împrietenit, se joacă, nu avem probleme unul cu altul. Trăim toți pe munte. Nu rupe, nu face nimic, doar mai vine să bea apă și îi mai dau mîncare.

Mai țineți minte ursul care v-a dat foc la casă?

E același care vine și acum. Dar atunci a fost greșeala mea, că am lăsat candela aprinsă. Ursul nu m-a găsit să-i dau de mîncare și a intrat în colibă, să-și ia singur. Acum vine la aceeași oră mereu. Nici nu am nevoie de ceas. Cînd vine ursul, știu cît e ceasul.

De unde știți că e același urs?

Îl cunosc de atîția ani. E obișnuit și el cu mine, nu mă atacă. Dar nu e singur. Mai am aici și o ursoaică cu pui, dar nu avem probleme unii cu alții. Fiecare are terenul lui aici, în pădure.

V-ați gîndit vreodată să plecați de acolo, de pe munte? Să vă întoarceți în lume, cum se spune?

Nici vorbă! Eu sînt stabil. Cînd am zis că plec la munte și mă duc în pustie, așa am făcut. Asta a fost voința mea. Sînt și călugări plimbăreți. Eu nu. Am douăzeci de ani de mînăstire, la aceeași, la Cernica. Și 27 de ani de stat pe munte.

Au fost, însă, și momente grele?

Am avut probleme foarte mari. Au vrut să mă trimită la mînăstire, să mă facă să plec de pe munte. De fapt, să mă evacueze. Voiau să construiască pîrtie pe aici. Dar eu stau spre prăpastie. Aici pădurea nici nu poate fi tăiată. Stau într-un loc ferit. Dar am lăsat totul în mîna lui Dumnezeu și m-au lăsat în pace. Unii se întreabă ce caut eu aici. De ce stau eu aici? Și au vrut să mă gonească.

Sînteți pustnic sau sihastru?

Viețuitor. Oamenii îmi spun pustnic, dar... viețuitor.

Ce mîncați aici, pe munte?

Mă ajută creștinii. Îmi mai aduc cîte ceva. Mai ales în perioada asta, cu pandemia, eu nu am mai putut să cobor, că poate-mi dădeau amendă. Dar au urcat ei. M-am descurcat. Nu pot să spun că a fost greu. Eu sînt obișnuit să mănînc puțin. În perioada asta de boală am vorbit mult cu creștinii la telefon. Îi încurajez. Le spun să nu se sperie în izolare, că niciodată nu sînt singuri. Îi învăț să stea în casă, să citească ceva, să coasă, să facă lucruri, ca să uite de singurătate. Doar că, la unii, e lenea mare. Stau pînă intră frica în ei și se întreabă apoi: Aoleu, ce-o să fie? Ce-o să fie? O să treacă virusul ăsta. Au fost războaie, tifos, gripa spaniolă, alte boli... totul trece. Și coronavirusul ăsta va trece.

Nu vă e frică de boală?

Nu am mai fost bolnav nu mai știu de cînd. Eu mănînc sănătos. Oamenii, acasă, nu gătesc, cumpără din magazin, stau în căldură, nu ies afară că răcesc... s-au îndepărtat de natură, au fugit de la țară în oraș și nu mai consumă fasole, cartofi, usturoi, cartofi din grădină. Supa de ceapă, de exemplu, e plină de vitamine. Am mîncat și supă de chimen, cînd eram copil, și era foarte bună. Îi spuneam mamei că de ce îmi dă supă de chimen, că nu sînt bolnav. Mama zicea: mănîncă pentru că e sănătos. Cu bucățele de pîine uscate în cuptor. Așa mîncam.

Ieri, de exemplu, ce ați mîncat?

Pilaf de orez. Mai am și azi. Cînd fac mîncare, am pentru o săptămînă.

Din pădure ce mai culegeți?

Leurdă... a început să se topească zăpada, or să iasă și urzicile, măcriș am sus pe munte. Îmi place foarte mult. Pot acri ciorba cu el. Ciuperci... Ghebele sînt foarte bune pentru orice. Le usuc și folosesc în ciorbe, tocănițe...

Cîți ani aveți?

67 de ani. De aia nici nu pot să cobor jos, că bătrînii au program special, în pandemie. Am împlinit 67 de ani pe 15 martie, tocmai cînd am intrat în coronavirus.

Ce părere aveți despre coronavirus?

E un fel de frică. De sus pînă jos. Totul primim pentru că sîntem prea răi. Așa a fost mereu, de la Adam și Eva. Dacă sîntem ascultători de Dumnezeu și de doctori, o să fie bine. Dumnezeu ne mai dă cîte o palmă. Dar cînd vine moartea, tot o să murim. Degeaba fugi... că ți-e frică de moarte. Nu trebuie să ne fie frică.

Credeți că oamenii se vor schimba după pandemie?

Nu, nu se schimbă. Mai credincioși nu vor fi. Vor fi și mai atei. Că ăștia au închis biserica, iar oamenii se îndepărtează. Cum să vezi slujba la televizor? Stai acolo cu cafea, cu țigara în gură și asculți slujba... Mai răi o să fie oamenii. Nicicum în bine nu se vor schimba. Comuniștii nu au închis biserica. Ei au dărîmat, unele le-am salvat. Oamenii își pierd credința și își pierd încrederea în perioada asta. Preoții puteau să meargă în spitale săptămînile astea, să nu moară oamenii fără lumînare. Poate îi mai întăreau un pic. Dar nu au făcut mai nimic. Au lăsat totul pe voia autorităților. S-au ascuns în casele lor și nu au făcut nimic. Așa scade încrederea. Știți cum e acum? Preoții se fac pe bandă rulantă, în Biserică e corupție mare, asta se știe. Pentru ei, preoția e ca o meserie. Merg la facultate și apoi la serviciu. Puțini mai au har. Se căsătoresc, au familii și merg la serviciu. Îmi pare rău că spun asta, dar preotul trebuie să fie exemplul tuturor. Eu n-am salariu, n-am pensie, nici nu am cerut. Nu-mi trebuie. Eu am venit aici, în pădure, pentru Dumnezeu și ca să fiu lăsat liniștit.

Legăturile dvs. cu lumea sînt aparatul de radio, telefonul și oamenii care mai vin din cînd în cînd?

Rar vin, mai ales acum în pandemie. Sînt în special tineri. Vin și stăm de vorbă. Acum, în carantină, telecabina nu mai funcționează, cabanele sînt închise, numai eu sînt singur pe munte. Dvs. să aveți grijă de dvs. pe acolo!

Foto: Liliana Nicolae