Toamna-Toamnelor
Mă trezeam dimineața devreme și, după ce mîncam micul dejun la hotelul cochet de pe strada Bulgară, o luam la pas către Școala de Jurnalism unde urma să predau niște cursuri. În diminețile acelea aveam răgazul să mă uit în jur. Descopeream orașul și aveam impresia că descopăr și anotimpul în care mă aflam.
Și, aproape zece ani la rînd, am retrăit sentimentul ăsta la Chișinău.
Cursurile mele erau la sfîrșitul lui octombrie, începutul lui noiembrie. Noaptea în care se schimba ora mă prindea, aproape de fiecare dată, în Trenul Prieteniei, tren cu mochete, perdeluțe și flori artificiale la geam, despre care un conductor mi-a spus hîtru că ar fi de pe vremea lui Stalin.
Trenul ăsta mă ducea la Chișinău, așadar, toamna. Și diminețile, în drum spre școală, treceam pe străzi acoperite de frunze galbene. Parcă toate cădeau, ca la un semn, în noaptea de dinainte. Erau adevărate covoare de frunze și aveam impresia că nicăieri nu am mai văzut atît de multe. În ziua următoare le găseam strînse grămăjoare la colț de stradă. Și, dacă nu se întîmpla să bată vîntul și să le risipească care-ncotro, a doua zi erau încărcate în remorci și duse acolo unde se duc frunzele cînd se duc.
Și nu doar străzile pe care treceam eu erau pline de frunze, ci și multe alte străzi, parcuri și curți. Acoperișurile caselor erau și ele galbene sau ruginii.
Aşa că, pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
Unii spun că Chişinăul ar fi, de fapt, ca un parc mai mare.
În parcul acesta mare se află mai multe parcuri mai mici. Dendrarium. Un fel de grădină publică, unde plăteşti la intrare o taxă modică. Parcul este îngrijit, cu mici fîntîni, alei, răsaduri de flori aliniate, lacuri în care am auzit că înfloresc nuferii vara. Valea Morilor este un alt parc în Chişinău. A fost amenajat la începutul anilor ’50, în plină perioadă comunistă. I se spunea Parcul Central de Cultură şi Odihnă al Comsomolului Leninist. Aşa cum, într-un alt cartier, spre centru, era Parcul Orăşenesc de Cultură şi Odihnă Lenin, astăzi – Valea Trandafirilor.
Plimbările printr-un astfel de parc îmi scoteau în cale copaci de-a dreptul impresionanți. Mă opream și îi fotografiam. Păreau împodobiți cu globuri mari. Rotunde, ovale, crestate sau lunguiețe. Galbene, verde pal, ruginii, portocalii, roșii, unele aproape albe-străvezii. Aveam impresia că se dau în spectacol de-a dreptul, ca o ultimă strălucire înainte să pălească de tot și să devină triști, cu crengile goale, negre, răsucite în fel și chip.
Iar pe alei, frunzele mai mici și mai firave, care nu rezistaseră brumei sau vîntului, erau deja împrăștiate. Și parcă toamna scrisese un haiku pe asfalt.
Toamnele mele scurte în Chișinău au fost tare blînde (oare despre ce alt anotimp poți să spui că e blînd?). Calde, colorate, aromate. Iar cînd era soare, orașul părea și mai galben. Strălucitor. Nu i se mai vedeau toate hibele.
Într-un an, am fost într-un sat, la o sărbătoare a toamnei. Un tîrg, în mijlocul satului, unde se puseseră tarabe la care localnicii aduseseră ce aveau ei mai bun: legume, fructe, plăcinte, vin și tot felul de obiecte de artizanat. Acolo am întîlnit un țăran care făcea fluiere. Dar și cînta la ele. Și m-a invitat la el acasă. Nu o să uit niciodată masa plină, dar plină, cu de toate. Îi veneau copiii în vizită de la oraș. Aveam să aflu că așa sînt mesele obișnuite în multe familii, la sfîrșit de săptămînă. Am plecat de acolo cu cinci mere: „Să aveți cîte unul pentru fiecare zi cît stați în Moldova!“, mi-a spus gazda.
Așa am descoperit aroma merelor moldovenești. Le-am ținut în geantă, pînă la Chișinău și de fiecare dată cînd o deschideam simțeam mirosul dulce al merelor galbene. Apoi am descoperit aroma perelor și a strugurilor (pe a vinului o știam deja!). Gutuile sînt de-a dreptul ameţitoare, încît îi bănuieşti pe moldoveni că le parfumează înadins.
Prunele sînt și ele o specie aparte. În Piața Centrală din Chișinău e un sector special cu prune uscate – cu sîmbure și fără, afumate sau neafumate. De fapt, alături de fructele proaspete, prunele sînt pentru Republica Moldova pe locul al doilea al celor mai exportate fructe, după mere.
Și, tot în Piața Centrală, am văzut odată un dovleac uriaș, tăiat cu fierăstrăul de un moldovean strașnic.
Cum să nu spui că la Chișinău e Toamna-Toamnelor?
Deși… îmi amintesc că, într-un an, m-a izbit imaginea toamnei la Berlin. Era o stradă străjuită de copaci care parcă erau pictați. Toți – la fel! – galbeni. Și nu pot să spun că nu-mi place toamna la mine în cartier, în Parcul IOR, unde sălciile (îngălbenite și ele) se oglindesc instagramabil în lacul tăiat încolo și-ncoace de rațe, lebede și scufundaci, de zici că Toamna s-a vărsat în lac, cu culorile ei cu tot.
Așa că eu cred, de fapt, că Toamna-Toamnelor e în locul unde ai răgazul s-o observi și să te bucuri de ea.
Liliana Nicolae este jurnalistă. Cea mai recentă carte publicată: 30 de povestiri adevărate (Casa de Pariuri Literare, 2016).
