Interviuri din izolare

Starea de urgență ne-a obligat pe mulți dintre noi să stăm în casă. Izolați de lumea cu care eram obișnuiți, de prieteni, uneori și de familie. A fost o experiență nouă pentru unii. Chiar traumatizantă pentru alții. Ne-am plîns de singurătate, de depresie, de plictiseală. Sînt, însă, oameni pentru care izolarea este un mod de viață. Au fost izolați înainte de starea de urgență, vor fi și după. Cum e pentru ei izolarea? Le-a schimbat pandemia viața? (L. N.)

Ciobanul și coronavirusul

Ursici este un sat din județul Hunedoara. Unul dintre cele peste 1.000 neelectrificate din România. Ajungi acolo pe un drum forestier, urcat pieptiș vreme de mai bine de două ore. Drumul pornește de la marginea comunei Boșorod, de care aparține Ursici. Pînă acum cîțiva ani, cînd în sat mai erau cîțiva copii de școală, ei făceau zilnic drumul dus-întors prin pădure. Acum, copiii au terminat școala. Unii au rămas să crească animale, alături de părinți, în sat, alții s-au căsătorit în localitățile învecinate. În sate cu lumină. Ba unii chiar au plecat să muncească în străinătate.

Școala veche, din lemn, e închisă încă din 2009. Înainte să se închidă, prin nu știu ce proiect i s-au pus geamuri termopan. Școala e, teoretic, singura instituție din sat. Are două încăperi. Una – sala de clasă cu două bănci și o mică bibliotecă, cu cărți vechi, îngălbenite și prăfuite, iar cealaltă – așa-zisul Cămin Cultural, unde, pe vremuri, jucau călușarii, după cum își amintesc unii dintre localnici. Sala adăpostește o dată la patru ani o cabină de vot, prin care se perindă cei 70 de localnici.

Am ajuns la Ursici în 2009, ianuarie. Era o iarnă blîndă, fără zăpadă în zonă, în acea perioadă. Dar îmi amintesc că tot drumul, prin pădure, a nins liniștit. Sus, prima casă pe dreapta, era casa unde vorbisem cu primarul din Boșorod că aș putea să rămîn peste noapte. O familie de ciobani, ca majoritatea celor 14 din sat. Seara, aprindeau lămpile cu gaz. Și umpleau paharele cu țuică. Ce să faci după o zi pe dealuri, cu oile? Cred că la un moment dat pierduseră numărul paharelor date peste cap. Erau mai veseli și mult mai vorbăreți. A fost momentul în care, împreună cu nora gazdei, m-am retras în camera unde urma să înnoptăm.

Oamenii aveau un generator. Uneori, îi dădeau drumul seara, ca să se uite o oră la televizor. Îmi amintesc, însă, că tînăra fată nu îi cunoștea pe cei care apăreau la televizor – fie el președinte, prim-ministru sau cîntăreț. Ea ajunsese la stîna din Ursici tot de la o stînă, de undeva de lîngă Timișoara, unde o zărise băiatul gazdei, ajuns acolo cu ceva oi de vînzare. S-au îndrăgit repede. Așa că, după  cîteva zile, cînd a terminat el treaba cu oile, erau deja hotărîți să se ia. Iar băiatul lui Adam din Ursici a plecat cu oile la Timișoara și s-a întors cu nevastă.

După lăsarea întunericului, am ieșit în pragul casei. Cît vedeam cu ochii, nici o lumină. Doar stelele, care erau aici la ele acasă. Cea mai apropiată gospodărie e la vreo doi kilometri. Urci, cobori, o iei la stînga printr-un lăstăriș sau treci pe lîngă o rîpă care se cască la marginea drumului, fără să te întîlnești cu nimeni. De jur împrejur coaste de deal, acoperite cu pășuni. Cînd te apropii de curtea celui mai apropiat vecin, încep să latre cîinii. Dar oamenii locului știu cum să le vorbească și nu se tem.

Uneori, ajung în sat motocicliști pasionați de off road. Nu de puține ori le-au dus cadouri  oamenilor din sat. Iar în 2010 au venit cîțiva tineri de la Free Miorița, o organizație de la București, și au montat panouri solare pe casele ursicenilor. Ca să se bucure de lumină.

La prima mea vizită la Ursici am fost și la familia Bărbuț. Barbu Bărbuț. Aflasem că oamenii își puseseră gresie și faianță în baie și că erau singurii care aveau veceul în casă, ca la oraș. Sau așa cum e și jos, în Boșorod, în unele case. Trebuia neapărat să văd cum s-au făcut toatea astea în vîrf de munte. Nu e nici un secret. E vorba de foarte multă muncă. Oamenii și-au cărat materialele de construcții cu ce au putut – cu căruța sau cu mașini de teren, au vîndut animale, și lapte, și brînză. Și nu e deloc simplu acolo, singur, în vîrf de munte, doar cu animalele. Ale tale sau ale pădurii.

Mi-am amintit de Barbu Bărbuț, acest om al Ursiciului, cînd mulți dintre noi ne-am autoizolat acasă, odată cu pandemia de coronavirus. Pentru mulți a fost o experiență nouă. Pentru unii, chiar traumatizantă. Dar el trăiește de o viață izolat. Așa că l-am sunat. Are telefon mobil și un aparat de radio, mic, pe care-l poartă în buzunar, cînd merge cu oile. Cu oile, pe pășune, era și cînd l-am sunat. A fost nevoie de cîteva apeluri ca să reușim să ne auzim bine. Și pentru că nu e vizitat prea des acolo sus, și-a adus aminte de întîlnirea noastră din 2009.

Ar fi absurd că vă întreb dacă sînteți în izolare, nu?

Păi, noi sîntem izolați de cînd ne știm. Dar acum noi nu putem să stăm în case, cum spun la radio și la televizor. Trebuie să stăm și afară, că avem animale. Ce facem? Le lăsăm să piară? Ferească Dumnezeu, aici nu e focar de boală și alte chestii din alea. Și e mult de muncă, zi lumină, și noaptea. Iar acum e greu, că a dat seceta peste noi. Avem pășune aici, dar e zona muntoasă și e greu la noi, acum a fost secetă cumplită, și anul trecut, la fel.

Cîte familii mai sînt în sat?

Două, trei… șase… mai sînt vreo 13 familii. Mulți sînt bătrîni și or să se ducă încolo, la viața veșnică. Cred că trei sau patru familii o să rămînem aici.

Care e cel mai apropiat vecin?

Am avut unul peste deal, dar a murit. Mai am la doi kilometri și ceva. Pe Adam. El e cel mai apropiat de noi. Dar pînă la Adam, mers mai militărește, așa, fac o jumătate de oră.

Cum ați aflat de coronavirus?

De la radio. Acum avem și televizor. Dar eu sînt mai mult plecat cu animalele, nu am timp de televizor. Dar am un aparat mic de radio la buzunar, îl iau cu mine cînd plec cu oile și îi mai dau drumul la știri cînd nu uit.

Ce părere aveți de criza asta?

Doamnă, nu știu, unii zic că o să se termine, dar nu știu. Bine ar fi să se termine. Dar poate o să se termine cînd se termină omenirea? Că în fiecare zi sînt mai mulți morți. Noi ne mai rugăm și la Dumnezeu aici, că singuri nu putem face nimic. Avem biserica jos, în satul din vale, dar de cînd cu izolarea nu ne mai ducem. S-a gătat și cu biserica. Înainte, mergeam la o lună-două, că aici, la noi în sat, nu am avut niciodată biserică.

De Paște cum a fost la Ursici?

Ne-a adus cineva paști aici, în sat. În alți ani, venea preotul de jos și ni le aducea. Acum nu a mai venit. Dar e un om care a donat la biserică pîinea și vinul, ce a trebuit acolo, și a venit el, că are mașină de teren, și ne-am dus toți în centrul satului și ne-am luat paștile. Bine, cine a fost mai bătrîn și nu a putut să vină, i le-a dus acasă, cu mașina.

Cîte animale mai aveți?

150 de oi,  două vaci, un cal și un măgar.

De cînd a început pandemia ați mai mers la piață, să vindeți brînză?

Nu mai! Că trebuie doar cu declarație. Dar acum nu mai putem sta prin piețe, că  avem mult de muncă. Mai vindem animale, avem ceva subvenții la teren și asta îi! Sînt eu, nevasta și doi băieți. Unul a fost plecat cu TIR-ul în Comunitate. Dar s-a întors acum, că nu mai avea de muncă. A tras acasă, sus, în izolare.

Vă e frică de coronavirus?

Mi-e frică, într-un fel, că la noi, chiar dacă nu mori, e rău și dacă se întîmplă ceva și trebuie să te interneze. Praful se alege de gospodărie! Nu are cine să aibă grijă de animale, nu ai vecini care să te ajute.

Dacă e nevoie de un medic, cum procedați? Vine Salvarea pînă acolo?

Salvarea nu are acces aici. Drumul e greu, cu șanțuri, cu gropi. A venit un doctor o singură dată cu mașină de la Salvamont, că făcuse un om infarct. Dar pînă au venit, a murit omul. Iar mie mi-a căzut un lemn pe umăr acum vreo doi ani și m-a dus băiatul cu jeep-ul la spital, la Hunedoara. Nu știți? Cînd a născut soția, am dus-o, într-o iarnă, cu sania la spital, pînă jos, în vale. Noroc că era zăpadă!

Vă simțiți singuri acolo?

Păi, da, că sîntem izolați, nu mai sînt oameni. Înainte erau oameni să te ajute. Dar ne descurcăm. Cu foarte multă muncă. Zi lumină. Noroc că iarna asta nu a fost grea. O mai nins, o mai fost vînturi, dar nu a fost așa rea. Iarna trecută au fost viscole de s-au închis drumurile.

Ce e cel mai greu în singurătate?

Greu e că n-ai cu cine să te ajuți la munci, la un necaz. Și izolați așa, tot timpul, eu m-am obișnuit, dar băieții sînt tineri. Ei or să plece… pe vremuri erau vreo cinci familii în vecinătate. Dar au plecat. V-am spus: acum mergi juma’ de oră pînă la prima casă! Deja fata s-a măritat în alt sat, are doi copii. Cu izolarea asta, nici nepoții nu au mai venit pe la noi!

Liliana Nicolae este jurnalistă la Europa FM.

Foto: Liliana Nicolae