Revelionul şi televizorul
Televiziunea Română a realizat primul Revelion în 1957. În arhive nu mai există, însă, nici o înregistrare de atunci. Dar s-au adunat, rolă lîngă rolă, din 1958 încoace, 58 de revelioane. Programele din noaptea dintre ani erau poate cele mai complexe programe ale televiziunii naţionale. Cel puţin pînă în 1990. Nu se făcea economie la nimic. Poate şi pentru că, în restul anului, erau doar două-trei ore de emisie zilnică (cu excepţia duminicilor, cînd era un pic mai mult). Aşa că toate forţele şi toate energiile erau puse la treabă, iar filmările începeau la puţin timp după difuzarea Revelionul anterior.
„Cu prilejul anului nou, vă urăm La mulţi ani! Ridicăm paharul în sănătatea dumneavoastră! Vă urăm petrecere frumoasă!“ – acesta era mesajul de la începutul fiecărui Revelion, mesaj spus de o voce feminină, cu o dicţie impecabilă. Odată rostit, urma programul, care era împărţit în două părţi: înainte şi după discursul lui Nicolae Ceauşescu. Înainte era un program mai politizat, cu cîntece patriotice, poezii care-i ridicau în slăvi pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, nelipsitul reportaj de la maternitate, despre copiii născuţi în acea noapte, dar şi ceva muzică de petrecere – în special Gică Petrescu şi Ioana Radu.
Eugen Dumitru a fost redactor şi realizator la mai multe revelioane comuniste. Peste 40. Îmi povesteşte că, în noaptea de Revelion, cuplul dictatorilor lăsa un pic mai moale pretenţiile şi cenzura de peste an. „După colectivizare“ – îmi povesteşte – „se pregătea Revelionul pentru anul ’64-’65. Un ţăran deposedat de tot ce avea este vizitat într-o dimineaţă de o echipă de la recent înfiinţata Televiziune Română. Omul era cam surd şi soţia îi spune: Au venit nişte oameni de la televiziune să-ţi ia un interviu. – Cum?! Ce să ne mai ia?! Acesta e un banc. Dar astfel de bancuri intrau în Revelioane. Pentru că acesta era cel mai important eveniment de peste an al românului de rînd. Toată lumea stătea acasă, cu o sticlă de vin şi ceva de mîncare... petrecea o noapte cu televizorul. Aşa că Ceauşescu era mai indulgent. El, dacă avea «Pluguşorul» care să-l proslăvească, plus ceva muzică de petrecere cu preferaţii lui, Gică Petrescu şi Ioana Radu, era fericit. Chestia cu divertismentul, cu umorul… nu-l interesa prea tare, pentru că se spune că nu avea umor.“
Indulgența lui o simţeau şi cei care urmăreau programele din acea noapte. Ioana Popescu, etnolog la Muzeul Ţăranului Român, îşi aminteşte că, de Revelion, familia ei se aduna în jurul mesei. Însă, cînd începeau cupletele, luau o pauză şi toată lumea se înghesuia în faţa televizorului, să nu piardă nici o secundă. „Erau acele emisiuni de divertisment semnate de Alexandru Bocăneţ care, după părerea mea, erau realmente nişte realizări artistice. Nişte programe senzaţionale, cu glume uneori foarte curajoase. Toma Caragiu era – clar – senzaţional. Îi înregistrasem cupletele pe casete audio şi, uneori, în timpul anului, le ascultam, amuzîndu-ne cu toţii. Îmi amintesc că unul dintre băieţii mei, copil fiind atunci, văzînd că toată lumea se distrează la acele cuplete şi dorind să iasă în faţă… învăţase acele cuplete şi – cum venea cineva la noi – se posta în faţa lui şi le spunea, exact cu tonul lui Caragiu, îngroşîndu-şi vocea, lungind silabele… Şopîrliţa era preferata lui, dar el le ştia pe toate! Cum puteam să vedem aşa ceva la televizor?! Această libertate cred că venea de foarte de sus. Era o slăbire a lesei în acea noapte. Să te relaxezi un pic. Să te depresurizezi.“
În ce priveşte Şopîrliţa veselă a lui Caragiu, Eugen Dumitru spune că acolo cenzura lucra puţin: „Se vede acum, la reluare, că sînt nişte sărituri în cadru. Acolo… viza politică a tăiat ce credea că e de tăiat. Oricum, în televiziune se ştia clar care sînt subiectele despre care nu trebuia să se vorbească şi… nu se vorbea. Iar asta era valabil în toate programele, nu doar de revelion. În primul rînd, nu trebuia să critici partidul, nu aveai voie cu o ţinută care nu se potrivea cu viziunile socialiste. Nici vorbă de glume fără perdea, despre sărăcie, lipsa alimentelor sau despre frig. Interesant era că, uneori, se spuneau astfel de glume, dar totul era transferat în Erevan. Erau vestitele bancuri cu Radio Erevan. Deci, exista sărăcie şi frig, de exemplu, dar nu la noi, ci la Erevan.“
Pe ecrane, dimpotrivă, era afişat un adevărat belşug. În scenete apăreau mese încărcate cu de toate. Era o schiţă umoristică foarte cunoscută, cu Tamara Buciuceanu-Botez şi Nucu Păunescu în rolurile principale: Noi seara nu mîncăm. Totul se petrecea într-o sufragerie obişnuită, dintr-un apartament de bloc, unde cei doi erau invitaţi în noaptea de Revelion la nişte vecini. Li se puneau în faţă platouri cu sarmale, salată de boeuf, fripturi, ouă umplute, prăjituri. De toate! Replica celor doi, cînd erau invitaţi să mănînce, era – întotdeauna – Vai, dar noi seara nu mîncăm. Dar, de fapt, mîncau tot. Poate şi cu trimitere subtilă la faptul că ei, acasă, nu aveau toate bunătăţile acelea.
„Era bine să arate la televizor că există de toate“ – spune Eugen Dumitru. „Era o abundenţă pe ecran … iată cît de bine trăieşte românul! La bucate nu a fost niciodată interdicţie în programele de revelion. Asta îl ajuta şi pe scriitorul de umor să dezvolte acest subiect. Îmi amintesc de sceneta Pokăraşul de Revelion, cu patru vicioşi care jucau poker pe sarmale, fripturi… şi toate astea apăreau în cadru, nu era butaforie. Erau adevărate. Erau comandate la restaurant şi, la filmări, ajungeau în platou.“
În faţa televizorului, lucrurile erau diferite. De la caz la caz, de la familie la familie. La Ioana Popescu acasă, de exemplu, sarmalele erau… cu salam. „Tocătura pentru sarmale o făceam din mezelurile pe care le găseam prin alimentară. Se mînca şi friptură, dar, în cercul meu de prieteni, se mîncau foarte multe sandviciuri în noaptea aceea. Tartine, de fapt. Şi le prezentam în forme spectaculoase. Îmi amintesc platourile pe care stăteau sandviciuri colorate, aşezate în formă de piramidă. Învăţasem să ne colorăm sandviciurile. Ce aveam la îndemînă atunci era băutura: vodca rusească şi romul cubanez. Şi chiar beam în noaptea de Revelion.“
Atunci, cam toată lumea avea o sticlă de spumant – rar şampanie – cu care se ciocnea la miezul nopţii. Era momentul cînd pe ecran apărea un ceas, care număra ultimele secunde din anul care se termina. Apoi… „Cu prilejul Anului Nou, vorbeşte tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.“ Discursul tovarăşului făcea parte din decor. Era acolo, în televizor, completa atmosfera. În unele case, paharele cu spumant erau închinate şi către televizor. Puţini, însă, ascultau cu atenţie discursul. Cîteva minute sau zeci de minute (în 1970 a vorbit 17 minute!) şi… gata. Intram în noul an, iar la televizor începea partea de program de după discursul tovarăşului.
„Cei care lucrau la programele de revelion erau profesionişti. Ştiau să facă show de televiziune“ – spune Eugen Dumitru. „Era Alexandru Bocăneţ, era Titus Munteanu cu Lumea se grăbeşte, Similea cu Un albastru infinit, Florentina Satmari cu romanţe şi muzică de petrecere. Pe vremea lui Vornicu, de exemplu, în februarie, echipele de filmare erau deja la munte ca să înregistreze pentru Revelionul următor, ca să prindă filmări cu zăpadă. Iar pe scriitorii de umor îi trimitea în delegaţie la Poiana Braşov. Le spunea: aveţi la dispoziţie două săptămîni, şi vă întoarceţi cu textul scris pentru revelionul următor! Totul era pregătit din vreme şi totul era foarte bine organizat de la mesajul de la început, cu «Ciocîrlia», pînă la periniţă. Nu era nimic la voia întîmplării. Şi bugetul era foarte generos. Iar în noaptea aceea apăreau toţi artiştii cunoscuţi şi îndrăgiţi. Nu exista nici o restricţie din acest punct de vedere. Marin Moraru era singurul care nu prea voia să apară. Duceam muncă de lămurire cu el. Îi intrase lui în cap că televiziunea vinde prea uşor, şi că vrea teatru. După 1990, s-a dovedit că avea dreptate. Uneori, apăreau în programe şi Moş Gerilă şi bradul de iarnă împodobit cu beteală. Nefiind sărbătoare oficială la televizor de Crăciun, totul se transfera de Anul Nou, care devenea cea mai importantă sărbătoare. Dacă în noaptea aia îi dădeai românului pîine şi circ, îl mai ţineai în căpăstru încă un an.“
La petrecerile cu tineri, de Revelion, la un moment dat, sonorul televizorului se dădea încet şi… pornea muzica. Din casetofoane sau magnetofoane. Începea ceea ce se numea „chef“ sau „ceai“. „Cine avea magnetofon şi cîteva benzi cu muzică era un tip foarte popular“ – povesteşte Ioana Popescu. „Beatles ii se ascultau foarte mult. Dar şi Emerson, Lake and Palmer. Iar spre dimineaţă – șansonetele franţuzeşti şi cîntecele de dragoste. Era o mare victorie cînd reuşeam să facem rost de muzică. Benzile circulau din om în om, aşa cum circulau cărţile bune trase la Xerox. La aceste chefuri se dansa pe rupte. Dansam twist şi rock. Învăţaserăm să dansăm rock dintr-o carte, că nu văzuserăm nicăieri, mai şi improvizam, dar totul pornise de la o carte despre rock, aşa că am învăţat rock-ul citit.“
Între timp, la televiziunea naţională, regizorii aveau la dispoziţie tot ce voiau, ca să iasă programul bine. Şi a tot ieşit, pînă la ultimul Revelion comunist, care fusese pregătit cu aceeaşi grijă ca şi celelalte. Se filmase la el tot anul 1989, dar nu s a mai difuzat.
Eugen Dumitru îşi aminteşte şi primul Revelion de după Revoluţie. „Era Revelionul 1990-1991 şi cei de la Divertis au avut patru ore din program. A fost foarte politizat. Se vorbea despre terorişti, despre falşii revoluţionari… Ion Iliescu a fost foarte deranjat de acel program şi, pe 3 ianuarie, preşedintele director general al TVR, Răzvan Theodorescu, a ţinut o şedinţă şi a zis să ne dăm dracu’ toţi demisia, că ăla n-a fost program! Cam aşa a fost tranziţia de la Revelionul comunist la cel din capitalismul sălbatic.“
Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată este 30 de povestiri adevărate – carte de reportaj (Casa de Pariuri Literare, 2016).
