Revelionul şi televizorul

Publicat în Dilema Veche nr. 671 din 29 decembrie 2016
Revelionul şi televizorul jpeg

Televiziunea Română a realizat primul Revelion în 1957. În arhive nu mai există, însă, nici o înregistrare de atunci. Dar s-au adunat, rolă lîngă rolă, din 1958 încoace, 58 de revelioane. Programele din noaptea dintre ani erau poate cele mai complexe programe ale televiziunii naţionale. Cel puţin pînă în 1990. Nu se făcea economie la nimic. Poate şi pentru că, în restul anului, erau doar două-trei ore de emisie zilnică (cu excepţia duminicilor, cînd era un pic mai mult). Aşa că toate forţele şi toate energiile erau puse la treabă, iar filmările începeau la puţin timp după difuzarea Revelionul anterior.

„Cu prilejul anului nou, vă urăm La mulţi ani! Ridicăm paharul în sănătatea dumneavoastră! Vă urăm petrecere frumoasă!“ – acesta era mesajul de la începutul fiecărui Revelion, mesaj spus de o voce feminină, cu o dicţie impecabilă. Odată rostit, urma programul, care era împărţit în două părţi: înainte şi după discursul lui Nicolae Ceauşescu. Înainte era un program mai politizat, cu cîntece patriotice, poezii care-i ridicau în slăvi pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, nelipsitul reportaj de la maternitate, despre copiii născuţi în acea noapte, dar şi ceva muzică de petrecere – în special Gică Petrescu şi Ioana Radu.

Eugen Dumitru a fost redactor şi realizator la mai multe revelioane comuniste. Peste 40. Îmi povesteşte că, în noaptea de Revelion, cuplul dictatorilor lăsa un pic mai moale pretenţiile şi cenzura de peste an. „După colectivizare“ – îmi povesteşte – „se pregătea Revelionul pentru anul ’64-’65. Un ţăran deposedat de tot ce avea este vizitat într-o dimineaţă de o echipă de la recent înfiinţata Televiziune Română. Omul era cam surd şi soţia îi spune: Au venit nişte oameni de la televiziune să-ţi ia un interviu. – Cum?! Ce să ne mai ia?! Acesta e un banc. Dar astfel de bancuri intrau în Revelioane. Pentru că acesta era cel mai important eveniment de peste an al românului de rînd. Toată lumea stătea acasă, cu o sticlă de vin şi ceva de mîncare... petrecea o noapte cu televizorul. Aşa că Ceauşescu era mai indulgent. El, dacă avea «Pluguşorul» care să-l proslăvească, plus ceva muzică de petrecere cu preferaţii lui, Gică Petrescu şi Ioana Radu, era fericit. Chestia cu divertismentul, cu umorul… nu-l interesa prea tare, pentru că se spune că nu avea umor.“

Indulgența lui o simţeau şi cei care urmăreau programele din acea noapte. Ioana Popescu, etnolog la Muzeul Ţăranului Român, îşi aminteşte că, de Revelion, familia ei se aduna în jurul mesei. Însă, cînd începeau cupletele, luau o pauză şi toată lumea se înghesuia în faţa televizorului, să nu piardă nici o secundă. „Erau acele emisiuni de divertisment semnate de Alexandru Bocăneţ care, după părerea mea, erau realmente nişte realizări artistice. Nişte programe senzaţionale, cu glume uneori foarte curajoase. Toma Caragiu era – clar – senzaţional. Îi înregistrasem cupletele pe casete audio şi, uneori, în timpul anului, le ascultam, amuzîndu-ne cu toţii. Îmi amintesc că unul dintre băieţii mei, copil fiind atunci, văzînd că toată lumea se distrează la acele cuplete şi dorind să iasă în faţă… învăţase acele cuplete şi – cum venea cineva la noi – se posta în faţa lui şi le spunea, exact cu tonul lui Caragiu, îngroşîndu-şi vocea, lungind silabele… Şopîrliţa era preferata lui, dar el le ştia pe toate! Cum puteam să vedem aşa ceva la televizor?! Această libertate cred că venea de foarte de sus. Era o slăbire a lesei în acea noapte. Să te relaxezi un pic. Să te depresurizezi.“

În ce priveşte Şopîrliţa veselă a lui Caragiu, Eugen Dumitru spune că acolo cenzura lucra puţin: „Se vede acum, la reluare, că sînt nişte sărituri în cadru. Acolo… viza politică a tăiat ce credea că e de tăiat. Oricum, în televiziune se ştia clar care sînt subiectele despre care nu trebuia să se vorbească şi… nu se vorbea. Iar asta era valabil în toate programele, nu doar de revelion. În primul rînd, nu trebuia să critici partidul, nu aveai voie cu o ţinută care nu se potrivea cu viziunile socialiste. Nici vorbă de glume fără perdea, despre sărăcie, lipsa alimentelor sau despre frig. Interesant era că, uneori, se spuneau astfel de glume, dar totul era transferat în Erevan. Erau vestitele bancuri cu Radio Erevan. Deci, exista sărăcie şi frig, de exemplu, dar nu la noi, ci la Erevan.“

Pe ecrane, dimpotrivă, era afişat un adevărat belşug. În scenete apăreau mese încărcate cu de toate. Era o schiţă umoristică foarte cunoscută, cu Tamara Buciuceanu-Botez şi Nucu Păunescu în rolurile principale: Noi seara nu mîncăm. Totul se petrecea într-o sufragerie obişnuită, dintr-un apartament de bloc, unde cei doi erau invitaţi în noaptea de Revelion la nişte vecini. Li se puneau în faţă platouri cu sarmale, salată de boeuf, fripturi, ouă umplute, prăjituri. De toate! Replica celor doi, cînd erau invitaţi să mănînce, era – întotdeauna – Vai, dar noi seara nu mîncăm. Dar, de fapt, mîncau tot. Poate şi cu trimitere subtilă la faptul că ei, acasă, nu aveau toate bunătăţile acelea.

„Era bine să arate la televizor că există de toate“ – spune Eugen Dumitru. „Era o abundenţă pe ecran … iată cît de bine trăieşte românul! La bucate nu a fost niciodată interdicţie în programele de revelion. Asta îl ajuta şi pe scriitorul de umor să dezvolte acest subiect. Îmi amintesc de sceneta Pokăraşul de Revelion, cu patru vicioşi care jucau poker pe sarmale, fripturi… şi toate astea apăreau în cadru, nu era butaforie. Erau adevărate. Erau comandate la restaurant şi, la filmări, ajungeau în platou.“

În faţa televizorului, lucrurile erau diferite. De la caz la caz, de la familie la familie. La Ioana Popescu acasă, de exemplu, sarmalele erau… cu salam. „Tocătura pentru sarmale o făceam din mezelurile pe care le găseam prin alimentară. Se mînca şi friptură, dar, în cercul meu de prieteni, se mîncau foarte multe sandviciuri în noaptea aceea. Tartine, de fapt. Şi le prezentam în forme spectaculoase. Îmi amintesc platourile pe care stăteau sandviciuri colorate, aşezate în formă de piramidă. Învăţasem să ne colorăm sandviciurile. Ce aveam la îndemînă atunci era băutura: vodca rusească şi romul cubanez. Şi chiar beam în noaptea de Revelion.“

Atunci, cam toată lumea avea o sticlă de spumant – rar şampanie – cu care se ciocnea la miezul nopţii. Era momentul cînd pe ecran apărea un ceas, care număra ultimele secunde din anul care se termina. Apoi… „Cu prilejul Anului Nou, vorbeşte tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.“ Discursul tovarăşului făcea parte din decor. Era acolo, în televizor, completa atmosfera. În unele case, paharele cu spumant erau închinate şi către televizor. Puţini, însă, ascultau cu atenţie discursul. Cîteva minute sau zeci de minute (în 1970 a vorbit 17 minute!) şi… gata. Intram în noul an, iar la televizor începea partea de program de după discursul tovarăşului.

„Cei care lucrau la programele de revelion erau profesionişti. Ştiau să facă show de televiziune“ – spune Eugen Dumitru. „Era Alexandru Bocăneţ, era Titus Munteanu cu Lumea se grăbeşte, Similea cu Un albastru infinit, Florentina Satmari cu romanţe şi muzică de petrecere. Pe vremea lui Vornicu, de exemplu, în februarie, echipele de filmare erau deja la munte ca să înregistreze pentru Revelionul următor, ca să prindă filmări cu zăpadă. Iar pe scriitorii de umor îi trimitea în delegaţie la Poiana Braşov. Le spunea: aveţi la dispoziţie două săptămîni, şi vă întoarceţi cu textul scris pentru revelionul următor! Totul era pregătit din vreme şi totul era foarte bine organizat de la mesajul de la început, cu «Ciocîrlia», pînă la periniţă. Nu era nimic la voia în­tîmplării. Şi bugetul era foarte generos. Iar în noaptea aceea apăreau toţi artiştii cunoscuţi şi îndrăgiţi. Nu exista nici o restricţie din acest punct de vedere. Marin Moraru era singurul care nu prea voia să apară. Duceam muncă de lămurire cu el. Îi intrase lui în cap că televiziunea vinde prea uşor, şi că vrea teatru. După 1990, s-a dovedit că avea dreptate. Uneori, apăreau în programe şi Moş Gerilă şi bradul de iarnă împodobit cu beteală. Nefiind sărbătoare oficială la televizor de Crăciun, totul se transfera de Anul Nou, care devenea cea mai importantă sărbătoare. Dacă în noaptea aia îi dădeai românului pîine şi circ, îl mai ţineai în căpăstru încă un an.“

La petrecerile cu tineri, de Revelion, la un moment dat, sonorul televizorului se dădea încet şi… pornea muzica. Din casetofoane sau magnetofoane. Începea ceea ce se numea „chef“ sau „ceai“. „Cine avea magnetofon şi cîteva benzi cu muzică era un tip foarte popular“ – povesteşte Ioana Popescu. „Beatles ii se ascultau foarte mult. Dar şi Emerson, Lake and Palmer. Iar spre dimineaţă – șansonetele franţuzeşti şi cîntecele de dragoste. Era o mare victorie cînd reuşeam să facem rost de muzică. Benzile circulau din om în om, aşa cum circulau cărţile bune trase la Xerox. La aceste chefuri se dansa pe rupte. Dansam twist şi rock. Învăţaserăm să dansăm rock dintr-o carte, că nu văzuserăm nicăieri, mai şi improvizam, dar totul pornise de la o carte despre rock, aşa că am învăţat rock-ul citit.“

Între timp, la televiziunea naţională, regizorii aveau la dispoziţie tot ce voiau, ca să iasă programul bine. Şi a tot ieşit, pînă la ultimul Revelion comunist, care fusese pregătit cu aceeaşi grijă ca şi celelalte. Se filmase la el tot anul 1989, dar nu s a mai difuzat.

Eugen Dumitru îşi aminteşte şi primul Revelion de după Revoluţie. „Era Revelionul 1990-1991 şi cei de la Divertis au avut patru ore din program. A fost foarte politizat. Se vorbea despre terorişti, despre falşii revoluţionari… Ion Iliescu a fost foarte deranjat de acel program şi, pe 3 ia­nuarie, preşedintele director general al TVR, Răzvan Theodorescu, a ţinut o şedinţă şi a zis să ne dăm dracu’ toţi demisia, că ăla n-a fost program! Cam aşa a fost tranziţia de la Revelionul comunist la cel din capitalismul sălbatic.“ 

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. Cea mai recentă carte publicată este 30 de povestiri adevărate – carte de reportaj (Casa de Pariuri Literare, 2016).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Jobul plătit cu 500 de lei pe zi, dar refuzat de mulți în România. „În Italia se dau doar 40 de euro pentru asta”
România e printre țările cu cele mai mici salarii din UE, însă există și slujbe bine plătite, la care însă nimeni nu se înghesuie. Spre exemplu, există oameni dispuși să-și plătească angajatul cu 500 de lei pe zi, însă nu au întotdeauna pe cine.
image
Cum a ajuns un bărbat să fie sechestrat timp de 7 zile într-un club de masaj erotic din Centrul Vechi al Capitalei
O inedită metodă de înșelăciune a fost pusă în practică în Centrul Vechi al Capitalei, iar victimă a căzut un bărbat. Individul tras pe sfoară a fost privat de libertate timp de șapte zile și ținut într-un club de masaj erotic din Centrul Vechi.
image
Românii din diaspora îi acuză pe cei din țară că au votat greșit: „Pe câți bănuți v-ați vândut?” VIDEO
O româncă stabilită în Germania și-a exprimat frustrarea și indignarea față de rezultatele alegerilor din 9 iunie, într-un videoclip postat pe TikTok, devenind rapid viral pe rețelele sociale. Femeia critică dur alegerea concetățenilor săi.

HIstoria.ro

image
Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, anchetat şi împuşcat în URSS
La începutul lui octombrie 1937, Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, e chemat la Moscova pentru a răspunde unei anchete a Kominternului.
image
Hanurile de altădată, precursoarele caselor de schimb
Zarafii s-au orientat spre construcțiile ce ofereau cele mai sigure condiții, dar și accesibilitate, adică hanurile, precursoarele hotelurilor, în curțile cărora își puteau desfășura activitatea.
image
De ce au ajuns sovieticii primii la Berlin?
Pe 16 decembrie 1944, în condiții meteo nefavorabile, Wehrmachtul a declanșat o masivă contraofensivă împotriva trupelor americane dispuse în zona Ardenilor din Franța, Belgia și Luxemburg.