Moartea domnului Câmpeanu

Valentin Câmpeanu s-a născut pe 15 septembrie 1985, într-un sat din judeţul Dolj. A fost abandonat încă din prima zi. Şapte ani a stat la leagănul de copii din localitatea Corlate. În acest timp, a fost depistat cu virusul HIV, dar şi cu un retard mintal. La vîrsta de 7 ani, a fost transferat la Centrul de Plasament pentru Copii cu Dizabilităţi numărul 7 din Craiova. Acolo a trăit toată viaţa. O viaţă în care nu s-a întîmplat nimic deosebit. Ca mii de copii în situaţia lui – abandonaţi, seropozitivi şi cu dizabilităţi mintale –, a mîncat ce i s-a dat, s-a îmbrăcat cu ce primea de la ajutoare, mînca ce şi cînd i se dădea, şi-şi lua medicamentele – la fel. Nimeni nu o să ştie vreodată dacă acest copil şi-a dorit ceva în viaţa lui. Dacă visa la ceva. Valentin vorbea foarte greu. Obişnuia să stea în colţul lui sau în patul lui. N-a fost niciodată agresiv şi nu a făcut probleme nimănui.  

Lucrurile s-au schimbat cînd Valentin a împlinit vîrsta de 18 ani. În acel moment, statul  decide că nu-l mai poate ţine în Centrul de Plasament şi-l trimite la Spitalul de Psihiatrie şi Măsuri de Siguranţă Maximă Poiana Mare, din acelaşi judeţ. Numai că acolo nu-l vrea nimeni. 

I se evaluează starea de sănătate şi se constată că tînărul este „integrat social“. Poiana Mare refuză internarea. Protecţia Copilului şi Direcţia de Sănătate Dolj intervin pentru internare, dar li se spune şi motivul refuzului: tînărul este HIV pozitiv.  

Tot acest schimb de hîrtii şi telefoane între instituţii durează cîteva luni.  

Sîntem în ianuarie 2004, cînd Valentin Câmpeanu este, în sfîrşit, primit la Unitatea Medico-Socială Cetate, Dolj. Este momentul în care devine agitat. Pentru prima dată. Era obişnuit în colţul lui, în patul lui, iar toată tevatura asta între instituţii n-avea cum să rămînă fără urmări. Aşa că e trimis din nou la Poiana Mare. Din nou se stabileşte că nu e o urgenţă psihiatrică. Însă Centrul de la Cetate nu-l mai primeşte. Jumătatea lunii februarie îl găseşte internat la Spitalul Poiana Mare, secţia a V-a. În scurt timp, e transferat la secţia a IV-a, unde nu există nici un medic psihiatru, ci doi generalişti. (De-altfel, în tot spitalul, la 440 de bolnavi, erau doar cinci medici psihiatri, un singur psiholog şi 102 infirmiere.)

Timp de cîteva zile, Valentin refuză hrana şi apa. Pe 20 februarie 2004, este găsit de reprezentanţii unei organizaţii nonguvernamentale, într-o magazie neîncălzită, pe jumătate dezbrăcat, aproape mort.

Georgiana Pascu, manager de program la Centrul de Resurse Juridice, povesteşte cum l-a găsit: „În presa locală din Dolj apăruseră ştiri despre zeci de decese în condiţii suspecte, la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare. Peste 80 în anul 2013. Am plecat să vizităm spitalul, ca să vedem ce se întîmplă acolo. Pe Valentin l-am găsit la ultimul etaj, într-o magazie care era încuiată cu cheia. Am insistat să vedem ce e acolo. Mi s-a spus că nu e nimic. A durat ceva pînă s-a găsit cheia. În încăpere erau depozitate nişte paturi, cutii, pături. Într-unul dintre paturi era Valentin, acoperit cu o pătură. Mi s-a spus că l-au închis acolo ca să nu fie agresat de alţi bolnavi. În încăpere era frig, iar eu nu-mi dădeam seama dacă Valentin trăia sau nu. Le-am cerut angajaţilor spitalului să dea pătura la o parte, dar au refuzat. Am făcut eu acest lucru, moment în care au strigat la mine să nu-l ating că are SIDA. Era slăbit şi dezbrăcat de la brîu în jos. Dar trăia. În acea noapte, însă, tînărul a murit. Cînd am cerut ajutor, pentru el a fost prea tîrziu.“

Aici se termină viaţa lui Valentin Câmpeanu. Dar povestea lui a fost dusă mai departe de Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Au urmat plîngeri penale la Parchetul General, la Parchetul de pe lîngă Tribunalul Dolj şi la Parchetul de pe lîngă Judecătoria Craiova. Au urmat cercetări ale arhivelor şi reconstituirea vieţii simple şi scurte a lui Valentin Câmpeanu. Oricum, cei care l-au cunoscut n-au fost prea mulţi.  

Printre cele mai frecvente cauze ale morţii celor peste 80 de pacienţi de la Poiana Mare au fost descoperite: stopul cardiovascular, moartea prin înfometare şi hipotermia. Cu alte cuvinte, o parte dintre pacienţi muriseră de foame şi de frig. În ce-l priveşte pe Valentin, nu a existat o autopsie. Au cerut-o cei de la CRJ, la cîteva luni de la decesul său. Certificatul medico-legal avea să menţioneze: „Moartea nu a fost violentă. S-a datorat insuficienţei cardiorespiratorii, o complicaţie apărută în evoluţia sindromului HIV. La exhumare nu au fost observate semne de violenţă.“

În aceste condiţii, Parchetul de pe lîngă Tribunalul Dolj decide neînceperea urmăririi penale în cazul Valentin Câmpeanu. O lună mai tîrziu, procurorul-şef al României acceptă cererea CRJ de redeschidere a investigaţiilor. Dosarul este trimis de la o instanţă la alta, precum Valentin (cînd trăia) – de la o instituţie la alta. Georgiana Pascu îşi aminteşte că atunci cînd l-au mutat la Cetate, „l-au mutat ca pe o mobilă. În procesul-verbal de transfer scrie că «transferăm echipamentul şi copilul». Au uitat însă să transfere şi medicaţia retrovirală de care trebuia să beneficieze Valentin.“

Pentru a doua oară, dosarul primeşte NUP (neînceperea urmăririi penale) de la toate instanţele din România, iar Comisia Disciplinară a Colegiului Medicilor Dolj decide că nu există nici un motiv pentru măsuri disciplinare împotriva medicilor de la Poiana Mare. De  altfel, chiar fosta directoare a spitalului, Florina Peşa, nega în urmă cu zece ani că bolnavii ar fi murit de foame şi de frig. „Dacă n-ar fi avut căldură sau mîncare, ar fi fost decese în masă. Nu mureau doar 80 de persoane din peste 400 de bolnavi, cîţi avem internaţi aici“, mi-a declarat directoarea de atunci, cînd am vizitat spitalul. De-altfel, lipsa hranei şi a căldurii este menţionată în certificatele medico-legale drept cauze ale deceselor, şi aceste lipsuri au fost constatate şi de reprezentanţii CRJ.  

În sfîrşit, în octombrie 2008, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ajunge cazul „CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României“. Audierea are loc cinci ani mai tîrziu, pentru ca săptămîna trecută să fie făcută publică hotărîrea instanţei europene. Reprezentanţii CRJ au aflat-o chiar în timpul unei conferinţe de presă: „Victorie!“ Cei care au lucrat în ultimii ani la acest caz se îmbrăţişează şi se felicită. Decizia CEDO este importantă nu doar pentru cazul Valentin Câmpeanu, ci şi pentru jurisprudenţa europeană.  

Mai întîi, este pentru prima dată cînd un ONG primeşte dreptul să apere în instanţă drepturile unei persoane cu dizabilităţi psihice, care nu are reprezentanţi legali. De-acum încolo, orice ONG poate face asta. Apoi, CEDO a ajuns la concluzia că statul român a încălcat dreptul la viaţă şi dreptul la o îngrijire adecvată ale lui Valentin Câmpeanu. Cu alte cuvinte, tînărul a murit pentru că sistemul nu a reuşit să-i asigure condiţiile potrivite pentru situaţia sa: orfan, seropozitiv, cu retard mintal. CEDO cere statului român să plătească cheltuielile de judecată, dar – ceea ce este mai important – să ia măsuri pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întîmple. Deocamdată, nu există nici o reacţie a Guvernului la această decizie.  

Liliana Nicolae este jurnalist la Europa FM.

***

Spitalul Poiana Mare este aşezat în mijlocul cîmpului, izolat, la aproape o oră de Craiova. Arată ca o unitate militară, ceea ce a şi fost, pînă în 1962, cînd a fost transformat în spital. Mai întîi de TBC, apoi şi de psihiatrie, aici fiind aduşi pentru tratament şi deţinuţii care aveau probleme psihice. Peste 1000 de bolnavi se înghesuiau în saloanele care aveau, de fapt, capacitatea de 500 de locuri. În ultimii ani, spitalul a fost întotdeauna plin. Aproximativ 500 de pacienţi. Organizaţii internaţionale au susţinut şi nu au renunţat la ideea că spitalul e mult prea mare şi că ar trebui închis. În 2005, după scandalul iscat de moartea a peste 80 de pacienţi într-un an, sub presiunea presei şi a ONG-urilor, Ministerul Sănătăţii a alocat fonduri pentru reparaţii la Spitalul Poiana Mare. De atunci, însă, nu s-au mai făcut investiţii. Iar medicii care lucrau în spital în 2004 lucrează şi azi. Mai mult, şi astăzi se întîmplă la fel: dacă un tînăr orfan şi cu dizabilităţi mintale împlineşte 18 ani, el nu se mai află sub protecţia statului. Şi, probabil, ca şi Valentin Câmpeanu, este plimbat între tot felul de instituţii care vor să scape de el.