Mașina cu mai multe vieți

Publicat în Dilema Veche nr. 648 din 21-27 iulie 2016
Mașina cu mai multe vieți jpeg

A scăpat teafără din mîinile hoților. Nu a avut nici o zgîrietură, la cutremurul din 1977, deși clădirea la subsolul căreia se afla s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc. Iar după 200 de kilometri pe serpentinele alea înguste din Iugoslavia, aproape că „s-a născut“ a doua oară.

Poate că mașinile, ca pisicile, au mai multe vieți.

Am fost să o văd într-o sîmbătă după-amiază de vară toridă. Știam că e mai bătrînă ca mine cu cîțiva ani, dar pentru o mașină italienească asta nu ar trebui să fie o problemă. Se ține încă foarte, foarte bine și întoarce priviri admirative pe stradă.

Am găsit mașina mică, parcată sub streașina casei mici, în curtea mică, acoperită cu o prelată, să nu o bată soarele prea tare. Iar pe prelată, o pisică. Sub mașină, un cîine roșcovan mă latră strașnic, dar din cauza căldurii nu scoate nici măcar o lăbuță afară.

În toată larma creată face ordine doamna Ionescu, stăpîna mașinii, a cățelului și a pisicii. Doamna Elena Ionescu are 84 de ani. O mînă de om, ușor adusă de spate, cu un zîmbet larg și ochi vii. Îmi spune glumind că, la vîrsta ei, a ajuns vedetă.

„Cînd eram tînără, nu mă băga nimeni în seamă. Acum, toată lumea se uită după mine pe stradă. Unii se minunează că mai merge mașina, alții – că mai merg eu cu ea!“

Elena Ionescu, din Giurgiu, este, poate, printre cele mai vîrstnice șoferițe din țară. Cum spuneam, are 84 de ani. Iar de condus, conduce de 50 de ani. A învățat mai întîi să meargă pe motocicletă, deşi nu și-a luat niciodată carnet pentru asta. Soțul avea o Jawa, de 125 cm cubi, pe care a învățat și ea. Apoi Jawa a fost vîndută și înlocuită cu un Simsom, de al cărui motor în 4 timpi s-a îndrăgostit. Atunci și-a spus că dacă își va lua mașină, musai o să aibă motor în 4 timpi. Așa că, în 1966, a făcut școala de șoferi. Își amintește că totul i s-a părut simplu și că i-a plăcut foarte mult. Ba chiar s-a gîndit că are talent. Instructorul i-a spus odată mamei ei: „Să vedeți ce bine o să conducă fata dvs.!“ Și doamna Ionescu conduce de 50 de ani. Cu eleganță, cu bun-simț și cu o mare responsabilitate. Nu a făcut și nu a fost implicată în nici un accident. Și, în tot acest timp, a primit o singură amendă. Iar asta de curînd, pentru că oprise cîteva minute într-un loc unde nu avea voie. Un loc unde opresc, de-altfel, mulți șoferi din Giurgiu, pentru că nu au altă variantă. Își amintește că, atunci cînd a dat examenul pentru carnet, era singura femeie printre candidați. Iar apoi, a trecut ceva vreme pînă să mai vadă șoferițe prin București.

Acasă a avut o mașină austriacă veche, apoi un Opel Olympia. Dar astea au fost mașinile soțului. A ei, și doar a ei, a venit în 1967, la Vama din București. Depusese banii la CEC, aşa cum se proceda pe-atunci, și a așteptat. A trebuit apoi să se ducă doar să aleagă culoarea. A ales alb. „Ca să se vadă de oriunde, oricînd!“ Și… cu permisul de șofer în buzunar, a condus pentru prima oară, pe la Piața Universității, mașina cea nouă. Un Fiat 850, alb, an de fabricație 1967. Era un sentiment ciudat, pe bulevardele aproape pustii. Cînd și cînd mai trecea cîte o mașină. Doamna Ionescu era mîndră, mulțumită, chiar fericită. Nici gînd, însă, de atmosfera din filmele romantice italiene.

Însă o mașină italienească nu putea să nu facă cel mai lung drum al ei decît în Italia. „Am trecut podul pe aici, pe la Giurgiu, am luat-o frumușel prin Sofia, apoi prin mijlocul Iugoslaviei, ca să văd lumea, să văd orașele principale. Pe malul Adriaticii, era teren stîncos și numai serpentine. Am zis – n-am nevoie. Vreau și eu să văd lumea! Făceam cîte o vizită pe unde treceam. Apoi, am ajuns, tocmai în fundul Iugoslaviei, la Marea Adriatică. Nu pot să uit! A fost o porțiune cu serpentine pe 200 de kilometri! Serpentine strînse, una după alta. Am zis că amețesc și că nu se mai termină! Îmi mai amintesc că, la granița Iugoslaviei, erau cuconeturi, cu poșeta în mînă, treceau granița, la plimbare, ca în oraș, fără să le întrebe nimeni nimic. Apoi, în Italia, am fost la Roma, la Florența… Zîmbeam în sufletul meu. Călătoria asta am făcut‑o cu o prietenă, iar la întoarcere am luat-o prin nordul Italiei, am ocolit, ca să scăpăm de serpentinele alea. Am zis… nu mai îmi trebuie serpentinele alea pentru nimic în lume! Pe urmă, să știți, serpentinele de la Predeal mi se păreau floare la ureche.“

Au mai fost drumuri în Moldova, pe la mînăstiri, apoi în Bucovina, la Ploieșți, Giurgiu, București… și așa s-au adunat la bord 213.226 de kilometri.

„Nu știu dacă e mult sau puțin. Eu n‑am făcut niciodată excese la volan. Am zis că cine e nebun și vrea să meargă mai repede, să mă depășească, să se ducă unde o vrea. Oricum, pe vremuri, erau puține mașini. Nu aveai prea mari probleme în trafic. Era o plăcere să conduci. Nimeni nu înjura sau claxona. Acum, e nebunie! Și multe accidente, oameni care se urcă băuți la volan, tineri care gonesc cu mașinile… așa ceva nu exista! Era mai multă responsabilitate.“

Era mai multă responsabilitate și față de mașină. Doamna Ionescu a mers cu mașina ani de zile la același mecanic. Nu pentru reparații capitale, că nu a fost cazul, ci doar pentru reviziile obișnuite de fiecare an. „Nu plecam o clipă de lîngă mecanic. Mi-a plăcut să învăț și să știu cît mai multe despre mașina mea. Erau unii, veneau… lăsau cheile la mecanic și plecau!“

Așa s-a făcut că mica mașină albă nu a avut niciodată probleme. „La motor n‑am umblat niciodată, iar acum merge cu aceleași piese și cu aceiași rulmenți de acum 50 de ani. Mașina asta a fost perfectă și atît de bine făcută! “

Perfectă și… norocoasă. Într-o dimineață, însă, pe cînd locuia în Bucureşti, doamna Ionescu nu și-a mai găsit mașina acolo unde o parcase. Dispăruse. S-a speriat și a anunțat Miliția. În cîteva ore, Fiat-ul alb a fost găsit la cîteva străzi distanță. Hoții s-au plimbat cu ea vreo 30 de kilometri, au luat banii de benzină (care erau în mașină), și au abandonat-o. Apoi lucrurile au reintrat din nou pe făgașul lor. Au urmat iar drumurile scurte și plăcute de acasă la serviciu, de la serviciu – acasă, zi de zi, an de an.

Un astfel de drum făcuse și în ziua de dinaintea cutremurului din 1977. Seara, mașina a fost parcată cu grijă la subsolul unei clădiri. Întîmplător sau nu, doamna Ionescu – inginer în construcții civile – nu și-a parcat mașina oricum. A ales un loc ferit, chiar în colțul parcării. Cele 7,2 grade ale cutremurului au zguduit bine clădirea de deasupra parcării și au distrus-o aproape în totalitate. Cîteva din mașinile parcate la subsol au avut de suferit, însă micul Fiat alb a scăpat fără nici o zgîrietură. „Colegii mi-au zis atunci că e ca și cum aș avea o nouă mașină!“

„50 de ani alături de o mașină care nu te-a lăsat niciodată la greu… nu e puțin lucru!“ Acum, cînd doamna Ionescu are 84 de ani și se mișcă mai greu, drumurile la piață sau la doctor sînt mai ușoare și mai rapide cu mașina. „Nu știu ce m-aș face cu bastonul pînă la piață! Așa că… dau bastonul pe volan!“

Iese cu mașina în fiecare zi. Mai mereu se găsesc curioşi care să o întrebe cîte ceva, să se minuneze de perechea inedită pe care o fac „cele două“, să le complimenteze sau să se fotografieze cu ele! Mai ajută și cîte o vecină la cumpărături sau cînd are ceva de cărat. Mașina, cu patru locuri și două uși, n-are radio, nici oglinzi retrovizoare laterale. Aer condiționat, nici vorbă!

Cînd nu merge la piață sau într-o plimbare pe lîngă Turnul cu Ceas din centrul orașului de la Dunăre, micul Fiat alb stă în curte, acoperit cu o prelată, și cu o pisică deasupra!

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat cartea de reportaj Locuri, oameni, povești, (Casa de Pariuri Literare, 2015).

Foto: V. Arcanu

c vasile arcanu 1 jpg jpeg
image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.