Tudor Călin ZAROJANU

Ce tare ar fi fost ca și Ceaușescu să țipe că în România funcționează un stat paralel, cu care el, Întîiul Între Eroi, se luptă din răsputeri! Nu i-a dat prin cap. Ori nu i-a covenit. Ar fi ciobit imaginea de „strîns uniți“. S a mulțumit cu „agenturili străine“ și cu „huliganii“ din Timișoara, care au spart vitrinele librăriilor și au furat Operele complete ale Cîrmaciului sau cam așa ceva.

Despre ştiinţă se poate spune orice, pentru că aproape nimic nu e verificabil la nivelul simţului comun sau a ceea ce cîndva – ehei! – se numea cultură generală. Cînd o crainică TV anunță deraierea unei locomotive și precizează că s-a adus o macara specială să ridice cele o mie de tone, e limpede nu că nu știe cam cît cîntăreşte o locomotivă, ci că habar n-are ce-i aia o tonă.

La începutul anilor 1990, într-o emisiune TVR, răspunzînd întrebării dacă România liberă este sau nu independentă, Tia Şerbănescu a dat cea mai frumoasă definiţie pe care o cunosc pentru jurnalismul adevărat: „România liberă este independentă, dar nu este indiferentă!!“

Păcatul originar al societăţii româneşti postdecembriste a fost acceptarea necondiţionată a axiomei conform căreia, atunci, toţi voiam cam aceleaşi lucruri. Ulterior – începînd chiar din ianuarie 1990 –, am început să ne-ntrebăm uimiţi „Cum de atunci eram solidari şi acum am devenit atît de scindaţi?!“

S-o spunem clar şi răspicat de la bun început: pentru tineretul din ziua de azi e „cool“ să nu ai nici un Dumnezeu. La propriu şi la figurat. Tinerii şi adolescenţii sînt superficiali, obraznici, trec prin şcoală ca gîsca prin apă, singurul lor model este Gigi Becali şi singurul lor scop e să cîştige bani, bani, bani.

Un tînăr politician interbelic, mîna dreaptă a legendarului Iuliu Maniu. Un om privat de libertate vreme de 17 ani exclusiv pentru credinţele sale. Cel care, în decembrie 1989, a reinventat Partidul Naţional Ţărănesc şi l-a lansat pe apele tulburi ale politicii româneşti postrevoluţionare.

De unde a început totul – se ştie. De la găina violată care a născut pui vii. Prima parte a acestui vis de aur al presei dîmboviţene a înflorit în buchetul de „bube, mucegaiuri şi noroi“ care acoperă trei sferturi din universul jurnalistic actual.

Tata mi-a povestit că un cunoscut de-al lui avea o cutiuţă de chibrituri împodobită cu o etichetă pe care scria „Capete de aţă care nu folosesc la nimic“. Înăuntru se afla exact asta: capete de aţă prea scurte ca să poată folosi la orice, fie şi să le legeni în aer ca să arăţi că ţi se fîlfîie.

Manualele de jurnalism pomenesc despre ziariştii care, dacă aud de o catastrofă aeronautică, feroviară sau rutieră, plecînd în viteză spre locul nenorocirii, au grijă să-şi pună-n traistă şi un ursuleţ sau o păpuşică, păstrate special pentru asemenea ocazii, jucării pe care să le plaseze printre rămăşiţele împrăştiate, pentru o fotografie dramatică... Efectul e garantat.

Sîntem un popor de Florini Piersici – mai puţin farmecul. Nevorbiţi din naştere, aşteptînd înfriguraţi, pîndind, cerşind momentul în care o să putem în sfîrşit să vărsăm ce avem pe suflet, să izbucnim, să vorbim! Despre ce? Ei, Doamne, chiar are importanţă asta?

Intenţionam să încep articolul – tema fiind mahalaua presei – într-un ton sarcastic, săltăreţ şi miştocar. Amînînd însă timp de cîteva zile, a dat peste mine o veste care mi-a schimbat cu totul dispoziţia: revista Flacăra şi-a închis porţile. Ar trebui să spun „ŞI revista Flacăra...“

Dacă e adevărat că tot ceea ce s-a întîmplat – bun sau rău – în România acestor 23 de ani are legătură directă cu politica, la fel de adevărat este că, de peste două decenii, mass-media sînt oglinda fidelă a societăţii şi a statului. Fidelă? Da, fidelă. Cu toate manipulările, distorsionările, frivolităţile şi minciunile fără de ruşine? Da.

Este propaganda un rău în sine? Fireşte că nu. Conform dicţionarului, vorbim despre „Acţiune de răspîndire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o concepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a cîştiga adepţi“. Nu-i normal?

A fost o surpriză? Nu era previzibil că se va ajunge aici? Nu se făcuseră toţi paşii pînă aici, unul după altul? Cu doar cîteva zile înainte, unul dintre aşa-zisele tabloide, în fapt fiţuici care fac de ruşine inclusiv adevăratele ziare de scandal, publicase fotografii sexy ale unei pseudovedete, cu titlul „Ce i-ai face dac-ai prinde-o?“.

Una dintre caractersticile distinctive ale jurnalismului românesc actual este orientarea lui spre nonsubiecte şi subiecte instant. Şi unele, şi celelalte sînt pompieristice: „senzaţionale“ azi, uitate peste o săptămînă. Motivul este destul de clar: alternativele presupun multă muncă, inclusiv o solidă documentare.

Lucrurile au luat-o razna mult mai rău decît scriam acum cîţiva ani. Statele Unite ale Americii sînt la un pas de a interzice oficial expresia „Christmas Tree“, pe motiv că lezează sensibilităţile non-creştinilor (inclusiv ale celor fără Dumnezeu, presupun), propunîndu-se formula „Holiday tree“.

Nu demult, chiar în această pagină, un coleg de breaslă îşi exprima reţinerile faţă de relevanţa premiilor româneşti, luate en gros, în particular cele jurnalistice (era vorba în acel moment despre laureaţii APTR). Motivul: „Este o glumă proastă, dacă ne uităm la premianţi şi apoi la gunoaiele pe care ni le livrează zilnic televiziunile noastre“.

Antologică fu, acum cîţiva ani, o frază rostită de Răducioiu, care, îndemnat să cugete cu voce tare un mesaj către cei care-l iubesc şi-l admiră, a zîmbit cu modestie, aproape feciorelnic, şi s-a-ntrebat retoric: "Ce-aş putea io să le spun acestor idoli ai mei?".

Am petrecut şase zile de vis în România reală, mai exact în Ţinutul Secuiesc. Teribile senzaţii! Eram în altă ţară (nu vorbesc din punct de vedere etnic, ci al civilizaţiei şi al calmului) şi totuşi în ţara noastră, eram departe de casă şi totuşi nu aşa departe. Cred că e combinaţia ideală.

Jurnalismul românesc nu este o breaslă formată din oameni care-şi vînd sufletul, din isterici şi din pipiţe care n-au reuşit (deocamdată) să-şi găsească altceva de lucru. Nu în întregime, şi nici măcar în majoritate. Cei mai mulţi dintre ziarişti sînt oneşti, muncitori şi destul de în temă cu lucrurile despre care vorbesc. Unii dintre ei sînt supercompetenţi. Unii sînt strălucitori.

Cum să facem să nu-l slăbim nici în Vinerea Mare pe premier! Bingo! Boc s-a tuns de Paşti, a plătit pentru asta 60 de lei şi a mai lăsat şi bacşiş! Aha! Foarte interesant, ca şi într-o analiză mai veche, tot pe titluri, din acest colţ de pagină, personajul cel mai vizibil rămîne Gigi Becali. Să zicem „Mersi“

Cîtă vreme vorbim despre politică, fotbal şi mondenităţi, sîntem safe. Nu există nici o regulă, nici o formulă, nici o constantă. Ei pot să facă orice – şi chiar fac orice –, drept care noi putem să spunem orice – şi chiar spunem orice. Putem să aberăm liniştiţi ore-n şir, căci realităţile descrise şi comentate sînt cel puţin la fel de aberante.

În urmă cu doar cîţiva ani, ziaristul nu prea ştia ce crede lumea despre ceea ce scrie el. Cei care apăreau la TV aveau un oarecare feedback, dar mai degrabă despre persoana lor, nu despre un articol, necum despre toate.

A patra putere în stat! Sună frumos, nu? Care e puterea presei, cred că toată lumea s-a lămurit. Deşi ar fi de făcut două amendamente la impresia generală. Unu: în puţinele cazuri în care, vreme de două decenii, diverse porcării au fost stopate sau măcar reduse în efecte – presa a fost cea care le-a întors din drum, mai degrabă decît justiţia.

Îmi cîntăresc cu grijă cuvintele: rareori mi-a fost dat să citesc o colecţie mai uimitoare de aberaţii răuvoitoare decît articolul „Piaţa Universităţii. După 20 de ani“ din nr. 356 al Dilemei vechi. Încerc din  răsputeri să-mi domolesc indignarea şi să fiu cît mai scurt, indiferent dacă acest text va fi publicat sau nu.

Înainte de toate, trebuie să răspundem tranşant la o întrebare: are vreun drept patronatul unui canal mass-media asupra politicii editoriale? Răspunsul este: categoric, da! Patronatul şi conducerea administrativă a unui organ ori trust de presă are dreptul (ba chiar şi obligaţia faţă de acţionari – acolo unde există) să proiecteze strategia editorială pe termen mediu şi lung.

Datorită părinţilor, dar şi anturajului, am crescut într-un ecumenism cultural fără limite. Nici măcar pentru o clipă n-am întrezărit vreo contradicţie, concurenţă sau nepotrivire de caracter între Pink Floyd şi Mozart, între Rembrandt şi Andy Warhol, între Zboară cocorii şi Blow Up.

Invocăm repetat „România reală“, ca să dovedim că ştim cum arată şi sîntem aproape de „agenda cetăţeanului“, de problemele lui adevărate. Dar lumea reală? Evoluăm noi, jurnaliştii, în lumea reală, sau doar într-o enclavă a ei, ale cărei ziduri le-am ridicat singuri?

Un comentator al tuturor tipurilor de fenomene (specie naţională) susţinea de curînd că oamenii, mai exact românii, ar avea tendinţa irepresibilă să ia de bună orice informaţie pozitivă. Motivul: omul are nevoie de încurajări. De aceea, e uşor de manipulat (de către putere, opoziţia nu se ocupă cu aşa ceva).

Pentru fiecare subiect minor, presa vibrează la unison. Dacă Sică sau Mitică scapă o declaraţie ciudată, amuzantă sau stupidă, care în nici o altă ţară din lume n-ar fi nici măcar subiect de ştire seacă, la noi devine temă de dezbatere.

Pandemia presei  În urmă cu ceva mai mult de două decenii, în România existau două ziare centrale, Scînteia şi România liberă. Primul îşi îndeplinea rolul de „organ central al PCR“, adică era o chintesenţă a propagandei oficiale, al doilea era căutat pentru paginile de Mică Publicitate, îngăduită de stăpînire cu condiţia unor severe restricţii de exprimare (de pildă, nu aveai voie să oferi o rochie de mireasă, ci doar „de ocazie“).

Să recapitulăm: Sorin Roşca Stănescu îi transmite preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate, Cătălin Macovei, că ar avea un document care-l pune într-o lumină proastă pe şeful ANI....

Multe sînt lucrurile despre care vorbim fără să încercăm o cît de vagă definire şi fără cea mai mică preocupare privind verificarea în practică. În această categorie se înscriu şi puterile statului....

Aşadar, un ziar a determinat demisia unui ministru. Ba încă un ziar de sport. E drept că şi ministrul era de sport. Şi de tineret. Aşa că rimează....

7 iunie 2009....

După decembrie 1989, România a fost invadată nu numai de noi realităţi, ci şi de un nou limbaj public....

În numai cîteva săptămîni, am primit cu toţii următoarele semnale: ● Ringier închide cotidianul gratuit Compact şi se reorganizează; ● concedieri sau reduceri de salarii în marile...

Iată întrebarea care pare să frămînte presa românească. Nu numai în perioadele de "uscăciune", dar şi în cele inundate de subiecte interesante....

Un american, un rus şi un român se lăudau. "La noi - zice americanul - secretul de serviciu e pe bune....

În fiecare toamnă aflăm că, în iarna următoare, întreţinerea la bloc se va dubla....

Da, recunosc, sînt subiectiv şi nereprezentativ. De aceea n-o să pretind că vorbesc în numele vreunei pături sociale - deşi sînt sigur că putem s-o punem măcar de-o păturică....

Un caz recent - semi-mediatizat, aşa cum se va vedea - a readus în discuţie (in)dependenţa presei. Un cotidian central a lansat o amplă investigaţie jurnalistică, anunţată a fi un lung serial....

Din decembrie 1989 pînă în decembrie 1995 (momentul lansării PRO TV), jurnalismul a cunoscut, în România, cea mai spectaculoasă transformare şi ascensiune dintre toate breslele, probabil din toate tim...

Mircea Badea ne anunţă aproape în fiecare zi că programul său şi cel al colegului Mihai Gâdea au bătut la audienţă emisiunile programate în acelaşi interval orar pe Realitatea TV....

Un poliţist fluierînd într-un fluier va rămîne pentru mine imaginea-etalon a felului în care presa, în majoritatea ei, a reflectat summit-ul NATO, cel mai important eveniment internaţional petrecut vr...

În gazetărie, la fel ca în oricare altă meserie, există o serie de legi. Unele scrise, altele nescrise....

Băiatul meu cel mare (Mihnea, cinci ani) are un şef în vîrstă de 99 de ani despre care ne vorbeşte adesea....

În anii ’80, după un succes internaţional al Universităţii Craiova, am asistat la o scenă delicioasă....

Simpatică foc, plină de viaţă, spirituală, dotată cu umor de bună calitate, spontană, cultivată....

Oare ce mai scrie draga noastră presă scrisă?...