Jurnalismul de unică folosinţă

Una dintre caractersticile distinctive ale jurnalismului românesc actual este orientarea lui spre nonsubiecte şi subiecte instant. Şi unele, şi celelalte sînt pompieristice: „senzaţionale“ azi, uitate peste o săptămînă.

Motivul este destul de clar: alternativele presupun multă muncă, inclusiv o solidă documentare. Tristul paradox face ca documentarea să fi dispărut din atenţia majorităţii ziariştilor şi a canalelor de presă tocmai acum, cînd Internetul e la picioarele lor. În anii ’90, cînd nu existau nici Google, nici Wikipedia, nici ziare online, în presă apăreau anchete la sînge, reportaje care te ţineau cu sufletul la gură şi documentare interesante. Astăzi, toate aceste genuri sînt pe cale de dispariţie, deşi nu numai logistica a evoluat spectaculos, ci şi legislaţia, care prevede dreptul la informare şi obligaţia instituţiilor de a răspunde la solicitări în acest sens chiar şi din partea cetăţenilor, cu atît mai mult a jurnaliştilor. Pe cale de dispariţie sînt şi interviurile – care presupun şi ele ceva muncă – şi, dacă ne referim la ziare, e bine că există încă pagini de cultură, dar în ele găseşti aproape exclusiv ştiri. Extrem de rare au devenit aici cronicile, opiniile, ce să mai vorbim despre dezbateri de idei!

Pe străzi circulă maşini. Andra ştie mai multe

Dar nu numai reducerea dramatică a genurilor publicistice – despre care am mai scris aici – e o problemă, ci şi faptul că presa a ajuns să fie dominată de nonsubiecte şi pseudosubiecte.

Nonsubiectele sînt întîmplările banale ale vieţii de zi cu zi, care ar putea alimenta, jurnalistic vorbind, cel mult o ştire (uneori nici atît) şi, în loc de asta, ajung teme de discuţii în direct şi la o oră de vîrf. Un accident rutier nu este nici măcar subiect de ştire, nicăieri în lume, decît dacă e deosebit de grav şi/sau implică persoane publice. Chiar şi în aceste cazuri, el nu justifică decît două-trei scurte ştiri: atunci cînd s-a produs şi atunci cînd s-au stabilit definitiv împrejurările şi responsabilităţile, eventual o informaţie-cheie între aceste două momente. În nici un caz transmisii de la faţa locului (introduse prin „Andra ştie mai multe“ – ceea ce nu e aproape niciodată adevărat) după ce s-au curăţat toate urmele („Azi-dimineaţă, aici erau maşinile distruse, stăm de vorbă cu un martor, spuneţi, tanti!“), în nici un caz scotociri prin viaţa celor implicaţi în accident şi asaltarea medicilor de la urgenţă. Asta nu e presă, ci curiozitate morbidă.

Există însă şi nonsubiecte absolute, halucinante. În urmă cu cîţiva ani, într-un talk-show al lui Mihai Gâdea, la Antena 3, s-a discutat o „bombă“: primarul Traian Băsescu a repartizat o locuinţă Elenei Băsescu. A reieşit repede că era o coincidenţă de nume, fără nici o relaţie de rudenie sau de alt fel. Ion Cristoiu, prezent în emisiune, a atras atenţia că le-a dispărut subiectul, dar ceilalţi participanţi au continuat să discute despre „caz“!

Cine vrea să vină să vorbească despre ceva?

Pseudosubiectele pornesc de la întîmplări şi, mai ales, declaraţii care au o oarecare valoare jurnalistică şi prezintă interes pentru public în anumite limite, dar sînt tratate pe picior de egalitate cu 11 septembrie 2001: analişti, specialişti, întrebări pentru telespectatori, legături telefonice în direct, breaking news sau news alert, o mare desfăşurare de forţe pentru a diseca o emisiune TV franţuzească în care s-a făcut mişto de români (mai ţineţi minte că Guvernul Ciorbea a dat un comunicat oficial prin care protesta faţă de faptul că, la sfîrşitul serialului Caracatiţa, geniul răului, capo di tutti capi, era un român!?; atunci, presa a ironizat Executivul, pe bună dreptate), crimele de la Cernavodă sau „reglarea de conturi“ dintre „două clanuri de mafioţi“ (citeşte: încăierarea dintre două grupuri de derbedei).

Toate cele de mai sus pot constitui subiecte de dezbatere, din cînd în cînd, numai în abordări de sinteză privind, de pildă, evoluţia criminalităţii în ultimul an sau în ultimul deceniu sau după decembrie 1989, cu cifre, grafice, declaraţii şi tot tacîmul – dar nu de sine stătătoare. Însă, vai!, o abordare exhaustivă implică efort.

Cum se poate face jurnalism fără efort? Simplu. În presa scrisă, cu copy-paste după agenţiile de ştiri – de regulă nici măcar menţionate – sau din orice loc de pe Internet cu risc scăzut de probleme privind copyright-ul. La TV, alegi orice titlu al zilei, din presa scrisă sau de pe agenţii, şi începi să dai telefoane pe la invitaţii obişnuiţi, care vor să se vadă pe sticlă. Unii nu pot veni, că i-a luat deja altă televiziune sau nu sînt în localitate, dar rămîn destui pe listă ca să-ţi asiguri 2, 6, chiar 10. Disponibilitatea lor este de obicei singurul criteriu de selecţie.

Foste subiecte de senzaţie

Caracterul de jurnalism instant, cu subiecte de unică folosinţă, este întărit de cvasiinexistenţa urmăririi în timp a unui subiect. De data asta vorbesc despre subiectele adevărate, grele. Pentru presa noastră, noţiunea de follow up pare să nu prea existe. Ca o excepţie, de curînd România liberă a avut o lăudabilă revenire la afacerea gripei aviare – căci afacere a fost!

Pentru a nu vorbi în abstract, iată cîteva dintre subiectele grele care au ţinut cîteva zile prima pagină a ziarelor şi apoi au fost uitate, deşi nu s-au lămurit niciodată. Înainte de toate, să amintim că zeci, dacă nu sute de persoane publice din România au fost subiectul unor dezvăluri, majoritatea fiind anchetaţi, cu dosare deschise, destui fiind şi reţinuţi sau chiar arestaţi timp de cîteva zile (Gigi Becali, Dan Diaconescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Constantin Nicolescu, Vasile Avram, Marian Iancu, Fănel Păvălache, Ion Ruşinaru etc.). Pun pariu că despre unii nici nu mai ştiţi cine sînt. E normal, pentru că presa n-a făcut reveniri, nici măcar atunci cînd era vorba despre celebrităţi. Dacă procurorii sau judecătorii lălăie un caz ani de-a rîndul, nimeni nu se-ntreabă „dar ce s-a mai întîmplat cu cazul ăla?“

În 1993, generalul Gheorghe Florică, şeful Gărzii Financiare, furnizează prima listă de corupţi, pe care se află nume sonore. La scurt timp este demis şi nu mai vine vorba niciodată despre asta, cum n-a mai venit vorba nici despre „lista lui Severin“, cu „doi-trei directori de publicaţii“ şi „doi-trei politicieni“.

Dar despre mita cu caltaboşi aţi mai auzit ceva? Dar despre senzaţionalul dosar
al presupusei afaceri de spionaj în care ar fi fost implicaţi doi miniştri, doi consilieri ministeriali şi un spion străin?

Sigur, s-ar putea spune că, măcar în unele zone, volatilitatea interesului presei faţă de un subiect (declarat) senzaţional este dată de volatilitatea evenimentului în sine: azi, PSD pare să nu aibă alt scop în existenţa sa decît să scape de singurul său membru aflat într-o înaltă demnitate – mai exact, al doilea om în stat – pentru ca, două zile mai tîrziu, fără a fi rezolvat problema, să-şi concentreze toată atenţia pe suspendarea preşedintelui ţării.

E adevărat, dar e o scuză subţire. Dacă presa nu-şi propune să fie mai coerentă şi mai consistentă decît clasa politică e trist.

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.

Foto: Commons Wikimedia