Incultura vestimentară bate chemarea Armatei Roşii

Pentru fiecare subiect minor, presa vibrează la unison. Dacă Sică sau Mitică scapă o declaraţie ciudată, amuzantă sau stupidă, care în nici o altă ţară din lume n-ar fi nici măcar subiect de ştire seacă, la noi devine temă de dezbatere. Banale proceduri parlamentare, activitatea curentă a organelor de anchetă, normale diferenţe de opinie în cadrul unui partid – la toate acestea redacţiile rezonează monocord, disecînd „subiectul“, psihanalizînd personajele, scriind capitole întregi la o teorie a conspiraţiei care a depăşit de mult limitele paranoiei. Fenomenul merge atît de departe încît posturi concurente nu numai că au aceeaşi temă şi aceiaşi invitaţi, dar afişează pe burtieră acelaşi titlu. Cînd Ministerul Justiţiei a solicitat acordul Senatului pentru arestarea unui membru al acestuia, de la Realitatea TV aflam că „Zornăie cătuşele“, în vreme ce Antena 3 ne spunea că „Zornăie cătuşele“. Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva, în ciuda războiului rece oficial, nu se pun cumva de acord. La nivel de reporteri, asta se întîmplă oricum; unul sau doi sprijină uşa unui complet de judecată, apoi le povestesc „adversarilor“ ce-a fost acolo, primind informaţii similare din alt loc. În definitiv, nu poţi fi peste tot, nu?

Dacă într-o zi nici un om politic n-a deschis gura să scoată un porumbel, dacă nici un consilier ministerial n-a comis vreo tamponare uşoară, atunci se face aşa: se ia un accident auto, un hoţ de buzunare sau o rochie de vedetă şi se extrapolează cosmic. Se vorbeşte cu gravitate, dramatism şi fără limite despre hecatomba auto, şoselele morţii, autostrada Iadului, cu exemple variate, de la DN1 la situaţia incredibilă din comuna Vărcăneştii de pădure; despre foamea care îi împinge pe români să fure, frica de a mai ieşi din casă, indolenţa nesimţită a autorităţilor, cu declaraţii în exclusivitate, sub acoperire, ale unor interlopi, preferabil chiar la locul faptei; despre lipsa de gust a VIP-urilor, incultura afişată vestimentar, sfidarea sărmanilor care n-au nici măcar o pereche de ciorapi, cu un top al personalităţilor cel mai prost şi cel mai bine îmbrăcate, în aşteptarea întocmirii unui clasament vestimentar al celor 20 de milioane de români anonimi.

Ploaia şi noi

În schimb, dacă o publicaţie, o agenţie de ştiri, un post de radio sau TV descoperă şi prezintă un subiect de senzaţie şi, în acelaşi timp, de reală greutate – celelalte canale ale presei româneşti îşi deschid cu grăbire umbrelele şi se fac că plouă torenţial.

Acest lucru se întîmplă mult mai des decît s-ar putea crede. Tocmai pentru că redacţiile evită să ia în calcul un subiect, oricît de tare, descoperit de alţii, consumatorul de presă nu află multe lucruri cel puţin interesante. Asta, fireşte, şi pentru că publicul este foarte scindat: urmîndu-şi preferinţele politice (dar nu numai), cine se uită la Realitatea TV nu prea frecventează Antena şi cine urmăreşte unul dintre aceste posturi nu face rating la B1 TV.

Am constatat deseori că această scindare – nu doar a simpatiei, ci chiar a minimei curiozităţi – funcţionează inclusiv în interiorul breslei. În ciuda impresiei generale mai degrabă jalnice pe care o lasă presa (poate şi din cauza asta!), apar totuşi dezvăluiri, anchete, reportaje, editoriale interesante – chiar şi în publicaţiile cu tiraj confidenţial sau exclusiv online – despre care aflu cu uimire că unii jurnalişti n-au auzit. Nu că nu li se par interesante, nu că nu sînt de acord cu ce scrie acolo, nu că le e antipatic autorul, ci pur şi simplu n-au auzit. Or, nici un subiect – fie el şi Watergate – nu are cum să ocupe locul pe care îl merită în atenţia opiniei publice, cu eventuale efecte concrete, pozitive, în folosul publicului, al statului, al naţiunii, dacă – după ce a fost lansat de o publicaţie – nu este reluat de restul presei. Acest lucru se poate face (şi se face, la alţii) fără a bate mătănii în faţa iniţiatorilor, fără a abandona legea concurenţei – prin abordarea subiectului din alt unghi, prin anchete suplimentare, obţinînd alte informaţii, dezgropînd alte documente, realizînd alte exclusivităţi. Dacă subiectul e într-adevăr tare, atunci e „marfă“ destulă pentru toată lumea.

O fi eveniment, dar nu-i al nostru

România a trecut aproape fluierînd peste împlinirea a două decenii de la istoricul an 1989. Nici o rememorare a „Scrisorii celor şase“, nici o pomenire a interviului din Libération al lui Mircea Dinescu, aproape nimic legat de căderea Zidului, nici o analiză a celor 20 de ani, timide şi izolate tentative de a răspunde la întrebarea „A avut sau nu dreptate Siviu Brucan?“.

În aceste condiţii, măcar pentru caracterul lor de excepţie trebuiau să stîrnească valuri cele cîteva lucruri care s-au făcut. Cornel Mihalache a realizat pentru TVR 1 un teribil serial dedicat evenimentelor din decembrie 1989 şi intitulat Sînge pe catifea. Am putut vedea acolo – între multe altele – oameni care şi astăzi, după atîta amar de vreme, se cam tem să vorbească despre ceea ce s-a întîmplat atunci! Ecourile documentarelor: zero.

Tot în decembrie 2009, Adevărul, susţinut de B1 TV, a pornit un lung serial despre Revoluţie, din care n-au lipsit informaţiile inedite. Da, mai sînt multe de aflat. Da, măcar o parte se pot afla, mai ales după desecretizarea ultimelor arhive, dar şi după împlinirea unor termene de prescripţie, lucru care a mai dezlegat unele guri...


Unul dintre vîrfurile acestei campanii a fost atins în seara de 8 martie, cînd se discuta – pe baza mai multor mărturii şi documente – afirmaţia că, pe 23 decembrie 1989, pe la prînz, Ion Iliescu ar fi apelat, telefonic, la sprijin militar sovietic. Fapt fără precedent, fondatorul FSN a sunat în direct (la o emisiune care îi era ostilă şi pe care o consideră înregimentată politic) şi, vreme de vreo oră, a discutat în contradictoriu, dar civilizat de ambele părţi, cu cei din studio. Acest simplu fapt era un eveniment, cu mult mai interesant decît ce-a zis acelaşi Ion Iliescu despre Mircea Geoană sau despre Marian Vanghelie. În seara următoare au fost Gelu Voican Voiculescu şi Petre Roman, iar după plecarea acestuia din urmă a intervenit... Cornel Dinu, care a suţinut că de fapt charismaticul premier revoluţionar este cel care a vorbit cu ruşii, de la un telefon din TVR, într-un birou în care se afla o mulţime de lume, în noaptea de 22-23 decembrie, printre care şi... Nina Iliescu!! Drept urmare, o zi mai tîrziu Petre Roman s-a întors ca să dezmintă categoric nu numai că ar fi vorbit cu cineva de la sovietici (nici n-avea în ce calitate s-o facă, în acel moment nu era decît un revoluţionar oarecare), ci şi că Dinu sau dna Iliescu s-ar fi aflat acolo! Fostul fotbalist – un apropiat al familiei Iliescu, după cum singur a precizat – a sunat în emisiune, acuzîndu-l pe Petre Roman de „tupeu obraznic“ şi insistînd că, ba da, a apelat la ruşi. Ulterior, a intervenit Sergiu Nicolaescu, confirmînd atît prezenţa, cît şi afirmaţia lui Cornel Dinu, urmat de revoluţionarul Ion Babonea care – foarte nervos – a afirmat că era şi el de faţă, iar cu sovieticii, mai exact cu Eduard Şevarnadze personal (!), au vorbit gen. Nicolae Militaru şi Dumitru Mazilu! Anterior, fusese citată declaraţia altui martor, cum că, în sediul fostului CC, Siviu Brucan se izolase într-o cameră de unde dădea telefoane în dreapta şi-n stînga la Moscova!

Deci cineva i-a chemat pe ruşi, numai că – în conformitate cu un document din arhivele poloneze – aceştia, slavă Domnului!, au refuzat să intervină militar! Iar acum, cînd (după 20 de ani!) acest fapt a devenit public, pare că singurul lucru care le mai rămîne de făcut actorilor principali (şi ajutoarelor lor) este să arunce cartoful fierbinte de la unul la altul. Ăsta nu e subiect de anchetat şi de dezbătut în întreaga presă? Nu. 

A doua zi, Realitatea TV transmitea în direct, de la lucrările Consiliului Naţional al PSD, discursul lui Ion Iliescu. Cînd acesta a început să vorbească despre „campania susţinută de denigrare a Revoluţiei“, s-a dat legătura în studio. Nu era interesant.