Sezonul de transferuri e permanent închis

Mircea Badea ne anunţă aproape în fiecare zi că programul său şi cel al colegului Mihai Gâdea au bătut la audienţă emisiunile programate în acelaşi interval orar pe Realitatea TV. Victoria este semnalată în termeni specifici: "zdrobit", "călcat în picioare", "făcut muci". Nimic altceva nu pare să-l intereseze pe realizator, cum ar fi comparaţia cu alte canale de ştiri, cu alte perioade ale zilei, cu audienţele din anii trecuţi sau - de ce nu? - cu cele reuşite de posturi similare din alte ţări. Sînt doar "ăia" şi "ai noştri". Cu precizarea că "ăia" sînt ai lui "ăla", iar "ai noştri" nu sînt ai nimănui. Există însă un lucru încă mai important, ieşind cu totul din preocupările teleastului care respinge categorisirea sa drept jurnalist - ceea ce, de altfel, este o poziţie înţeleaptă. Comparaţia care-l obsedează este la fel de relevantă precum aceea dintre mere şi pere. Şi unele, şi celelalte sînt fructe pomicole - dar atît. Se deosebesc prin orice altă trăsătură care contează: formă, culoare şi gust. Telespectatori şi gusturi Raportul de audienţă dintre emisiunile implicate în comparaţia amintită este unul imanent, care exprimă gusturile unor categorii de telespectatori şi care nu depinde decît în foarte mică măsură de prestaţia prezentatorilor şi a invitaţilor. Acelaşi public se va uita la acelaşi tip de emisiune indiferent pe ce canal TV, indiferent la ce oră şi indiferent cine o realizează. Dacă este nemulţumit de valoarea (în cadrul genului respectiv) celor pe care-i vede, va căuta alt post sau altă emisiune care să-i ofere ceva similar, mai bine realizat - dar nu va migra niciodată spre alte genuri, pe care pînă atunci nu le-a gustat. Raportul de audienţă nu are legătură directă cu raportul de valoare - dacă ar fi aşa, cel mai prăpădit meci din prima divizie de fotbal, ba chiar şi din a doua, ar trebui considerat mai valoros decît cea mai reuşită ediţie a Sintezei zilei. Comparaţiile valorice nu au sens decît în interiorul aceluiaşi gen, mai exact al aceluiaşi subgen - căci umorul, de pildă, poate să arate ca Divertis-ul sau ca Tele banc-ul (citez două emisiuni ale aceluiaşi trust, pentru a nu fi acuzat de părtinire). Or, nu numai că publicul Sintezei zilei nu este cel al Meciului serii, dar nici măcar cine rîde la Divertis nu rîde la Tele banc - şi reciproc. Decît dacă rîde la orice. Realizatorul TV, echipa sau postul care îşi închipuie că pot "fura" din publicul altuia oferind Eminescu "la concurenţă" cu un meci de box sau invers, se află în severă eroare. Un astfel de transfer este imposibil în veci, oriunde în lume. Ca oricare alt adevăr, fie el de nivelul logicii elementare, nici acesta nu poate fi absolut. Sigur că există oameni care se uită la orice fel de emisiune, sigur că mulţimile de telespectatori fideli pe genuri şi chiar pe realizatori nu sînt disjuncte. E vorba în primul rînd despre cei care o fac din motive profesionale (ziarişti, sociologi, monitori de presă etc.), la care se adaugă cei care urmează o curiozitate ştiinţifică sau amuzată. Dar ponderea tuturor acestora este infimă. Pentru că se poate măsura ce procent dintre telespectatori au trecut de la o emisiune la alta, dintre cele care fac obiectul comparaţiei lui Mircea Badea, fac pariu că procentul este sub 0,1%. E momentul să precizez că singurul motiv pentru care l-am invocat în mod repetat pe simpaticul realizator al emisiunii În gura presei este acela că domnia sa pare mai agitat decît oricine altcineva pe marginea acestei false probleme. Dar ştiu că este departe de-a fi singurul care face această greşeală. Asta dacă vorbim despre gusturi şi categorii de public asociate respectivelor gusturi. Există, fireşte, şi un unghi de vedere din care tot ceea ce contează e audienţa, un criteriu care, paradoxal, îi este nesuferit tocmai lui Mircea Badea: banii. Dacă vorbim în termeni financiari, atunci, evident, audienţa e totul. Ce vrea o emisiune O nuanţare suplimentară se impune. Fiecare om este o fiinţă complexă, cu manifestări diferite, uneori surprinzător de diferite. Un acelaşi realizator TV poate avea momente în care e adulat şi urmărit doar de băieţii de cartier sau de gospodinele telenoveliste, dar şi unele care pot capta atenţia celui mai pretenţios intelectual. Deasupra tuturora însă, ceea ce contează este impresia generală, orizontul de aşteptare. Pentru că, din nefericire, de ani de zile are în faţă aceleaşi cîteva personaje (nu mă refer doar la realizatori, ci şi la cei 20-30 de invitaţi plimbaţi pe toate posturile, puşi - şi dispuşi - să vorbească despre orice: politică internă şi externă, viaţă privată, economie, încălzirea globală, fotbal, finanţe etc.), publicul cam ştie la ce să se aştepte cînd îi vede. De aceea, pînă la urmă, esenţial este ce vrea emisiunea respectivă: să informeze, să amuze, să facă mişto, să sperie, să emoţioneze, să mobilizeze ori să se dedice pe viaţă atacării unui singur actor de pe scena publică. În funcţie de această alegere, îşi atrage publicul respectiv: cine simte nevoia să plîngă, cine vrea să înjure, cine arde să i se confirme bănuiala că există stafii şi/sau extratereştri, că mîncăm numai porcării, că toţi sînt o apă şi-un pămînt, că Apocalipsa bate la uşă. De altfel, mutatis mutandis, toate cele de mai sus sînt valabile nu numai pentru publicul telespectator, ci şi pentru electorat. Nici acestuia din urmă nu i se schimbă gusturile decît prin excepţie, şi asta indiferent ce agitaţii există pe scena politică, ce anonimi sînt împinşi în faţă pentru un timp mai lung ori mai scurt. Există, de pildă, o categorie de electorat (din care fac parte şi eu) care, de 18 ani, votează avînd un foarte precis criteriu principal: care dintre partide/candidaţi sînt - sau par a fi, căci sigur că te poţi înşela - cei mai conştienţi de dezastrul comunismului. Restul criteriilor vin după. Schimbare şi constanţă Iată un dublu paradox: 1. Pe cît de schimbătoare este lumea presei, în care nu prea există ziarişti care să nu fi trecut prin cel puţin cinci locuri de muncă, nu de puţine ori transferîndu-se în barca unui canal mass-media şi/sau a unui patron pe care îl atacaseră frenetic anterior - pe atît de consecvente sînt gusturile publicului. Cine e interesat azi de chiloţii unei vedete tot asta citea şi acum 15 ani. Publicaţiile de profil de atunci nu mai există, dar interesul lui e tot ăla. 2. Pe cît de deschişi sînt politicienii la traseism, fuziuni, facţiuni, fricţiuni, fisiuni, alianţe, trădări, balansări de la dreapta la stînga şi înapoi - pe atît de neschimbătoare sînt opţiunile electoratului. El poate avea - pe bună dreptate! - dificultăţi în a se orienta unde naiba au ajuns "ai lui", cine îi mai reprezintă idealurile; dar aceste idealuri, mărunte ori măreţe, sclipitoare ori eronate, sînt aceleaşi. În definitiv, e ca-n fotbal: antrenorii sînt schimbaţi pe capete, jucătorii sînt vînduţi ca oile, mai nou se schimbă şi patronii, dar suporterii nu se transferă niciodată de la o echipă la alta.