Există premii pe bune?
Nu demult, chiar în această pagină, un coleg de breaslă îşi exprima reţinerile (eufemistic spus...) faţă de relevanţa premiilor româneşti, luate en gros, în particular cele jurnalistice (era vorba în acel moment despre laureaţii APTR). Motivul: „Este o glumă proastă, dacă ne uităm la premianţi şi apoi la gunoaiele pe care ni le livrează zilnic televiziunile noastre“.
Toate televiziunile? În toate emisiunile? Un concurs, o gală sînt prilejuri de a premia performanţa, în unele cazuri alegîndu-i pe cei mai buni dintre cei mai buni, în altele recompensînd excepţiile. Faptul că – să zicem – 99% dintre emisiuni sînt proaste nu scade, ci, aş zice, creşte meritul celor 1%, care cu atît mai mult trebuie felicitaţi!
Nici măcar faptul că între premianţi s-ar strecura şi neaveniţi (după gustul celui care judecă, fireşte) nu justifică desconsiderarea integrală a unui palmares, cu atît mai puţin a ideii însăşi de premiere. Reacţia extremă a colegului meu era provocată, presupun, de faptul că pe lista APTR figurau realizatori şi emisiuni pe care el – ca şi mine, de altfel – le consideră în afara jurnalismului. Dar acestea erau o minoritate, covîrşită de titluri precum „Împreună dăm viaţă poveştilor“, „Mafia retrocedărilor“, „Reportaj de călătorie“, „Automobilul, o pasiune regală“, „Bolek Majerik – Lupul Alb“, „Fantomele industriei socialiste“, „Fără frontiere“, „Olăreasa de la Vama Sării“ sau „Cîţiva oameni ca nişte fortăreţe“. Care să fie aici „gunoaiele“? Poate fantomele industriei socialiste...
Şi mai avea colegul meu o supărare: „De obicei, gala nu este un concurs pe bune. Organizatorii adună un juriu de faţadă, pentru că premiile sînt deja stabilite după simpatii, interese şi prietenii“. Ei bine, aici n-aş fi avut ce să spun, nu poate nimeni băga mîna-n foc că nu-i aşa, chiar dacă majoritatea premianţilor sînt de calitate. Teoretic, cel puţin, e posibil să fii şi bun, şi să ai şi pile, care să te departajeze de alţii la fel de buni ca tine ori şi mai şi.
Cît public de cultură, atîta cultură
Întîmplarea a făcut ca, la scurt timp după ce rămăsesem oarecum confuz şi amărît de o atît de tranşantă catalogare colectivă, Clubul Român de Presă să-mi facă onoarea să-mi propună să mă implic în selectarea premiilor sale de anul acesta. Mai exact, să fac parte din juriul secţiunii Cultură. „Aha!“ – mi-am zis – „acum o să mă lămuresc care-i treaba!“ Cum arată presa culturală ştiam, nu era nevoie să fiu implicat în vreo jurizare. Ştiam prea bine că în jurnalismul românesc actual – aşa cum e el, cu bune şi rele, cu inepţii şi sclipiri, cu lovituri şi banalităţi, cu enorm de multe probleme materiale şi de personal, cu obsesia inevitabilă a tirajului/audienţei, cu tentaţia minimei rezistenţe –, cultura este prezentă, şi încă destul de serios. În plus, prin forţa împrejurărilor, e slujită, în general, de oameni de o anumită calitate: dacă la fotbal, politică, showbiz şi, mai nou, economie se pricepe oricine, o cronică de carte (atunci cînd nu e luată cu copy/paste din mesajul de marketing), plastică ori muzicală nu prea e semnată decît de oameni care au habar despre ce vorbesc. Asta nu aveam nevoie să aflu. Din contră, aş putea oricînd oferi televiziunilor de ştiri două breaking news foarte tari: 1) există cultură; 2) există presă culturală, şi încă una de calitate.
Insider
În acelaşi timp, n-aveam nevoie de confirmarea faptului că – la fel ca şi în celelalte domenii ale presei, de altfel – o bună parte dintre jurnaliştii de calitate sînt anonimi pentru publicul larg, în măsura în care celebritatea e conferită aproape exclusiv de ştiri şi de talk-show-uri. Nu e vina lor şi, pînă la un punct, nici măcar a canalelor de presă. Cultura are atîta audienţă cîtă are. Cîteva sute sau cel mult mii de cumpărători ai unei cărţi înseamnă zero din punct de vedere rating. Ce puteam, în schimb, să aflu, era „cum se dau premiile“. Sigur, puteţi să spuneţi că am avut noroc sau că, nefiind cultura o miză prea mare, nu se bagă aici pile grele. Fapt este că, împreună cu Iulia Popovici, am judecat, bine sau rău, însă exclusiv după capetele noastre. N-am primit nici un telefon, nici un SMS, nici un e-mail, nici o sugestie referitoare la cine ar merita să cîştige. Întrucît secţiunea era „cross-media“, adică deschisă tuturor tipurilor de jurnalism, am avut datoria nu tocmai uşoară de a compara texte din presa scrisă, emisiuni radio şi TV. Am făcut-o, zic eu, cu toată seriozitatea. Am avut în faţă realizări jurnalistice de foarte bună calitate şi altele mai modeste – dar nici un material înscris în concurs nu era inept sau plicticos. Am discutat pe îndelete despre criterii, nu despre persoane sau trusturi.
„Presa asta“
Şi, pentru că am ales pînă la urmă un realizator radiofonic, trebuie spus că, atunci cînd se aruncă pe piaţă judecăţi de valoare referitoare la breaslă, nu numai că sînt uitaţi ziariştii adevăraţi – despre care am mai scris în această pagină –, dar e uitat cu totul domeniul radiofonic! Zicem „presa asta“ şi ne gîndim de fapt la cîteva televiziuni (bucureştene nota bene – cine stă să analizeze posturile locale!?) şi la cîteva ziare centrale (idem). Nici măcar la reviste – cu rare excepţii. Şi totuşi, doamnelor şi domnilor, din mass-media fac parte şi Dilema veche, şi România literară, şi Magazinul istoric, şi canalele Radio România, şi Mediafax, şi nenumărate publicaţii, posturi radio şi TV locale pe care, spre ruşinea mea, nici eu nu ştiu să le numesc. Mă bucur însă că o experienţă personală mi-a confirmat că, da, cel puţin unele premii se dau pe bune.
P.S.: Gala Premiilor CRP, desfăşurată într-o atmosferă de familie, m-a înseninat şi m-a înnegurat deopotrivă. A fost o plăcută surpriză să constat că o parte dintre premianţi erau tulburător de tineri. Numai că, pe lîngă mulţumiri sau în loc de acestea, mulţi dintre ei au avut de transmis mesaje cel puţin neliniştitoare referitor la ceea ce se-ntîmplă în întreaga presă şi la ceea ce pare iminent. Un rezumat al naibii de laconic l-a făcut unul dintre laureaţi: „Aveţi o meserie minunată cu toţii, vă doresc să puteţi s-o păstraţi!“. Să fie primit...
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.
