Viol cu bile, ceva?

Asta era una dintre replicile preferate ale colegei mele, poreclite cu simpatie Mârsa, replică pe care o lansa de fiecare dată cînd se prefigura la orizont tornada unui „caz“ de care presa avea şanse să tragă cu dinţii. Şi dacă a trage cu dinţii vă trimite cumva imaginaţia la niscaiva hiene, ei bine, despre asta e vorba.

De unde a început totul – se ştie. De la găina violată care a născut pui vii. Prima parte a acestui vis de aur al presei dîmboviţene a înflorit în buchetul de „bube, mucegaiuri şi noroi“ care acoperă trei sferturi din universul jurnalistic actual; a doua – în cascada de stupefiante descoperiri ale „cercetătorilor britanici“, asigurînd acoperirea cam pe o zecime; restul de 15% înseamnă ştiri adevărate (inclusiv meteo, sport şi cursul valutar) şi editoriale. Anchetele, documentarele, reportajele şi interviurile au dispărut de mult, aproape cu desăvîrşire. De subliniat că în anii 1990-1992, înainte de apariţia Evenimentului zilei, dar şi – în alte ziare şi săptămînale – pînă spre 1995-1996, violenţa era modest reprezentată, deşi, uneori, strada colcăia de ea! Revoluţia, 12 şi 28-29 ianuarie, 18 februarie, 15 martie, 13-15 iunie 1990 au generat în presă mai puţină violenţă de exprimare decît se poate găsi azi într-o plictisitoare zi de vară.

Întîistătătorul religiei senzaţionalismului de presă, maestrul Ion Cristoiu, a explicat în cîteva rînduri că faptele şocante sau imunde pe care Evz le promova cu insistenţă este normal să fie reflectate, întrucît şi ele fac parte din viaţă. Ca şi defecarea – adaug eu, fericit că n-am dat încă de vreun articol – sau reportaj video! – cu breaking news şi în acest domeniu: cea mai mare, cea mai tare, cea mai moale, cea mai de durată...

Astăzi, nimeni – jurnalişti şi public – nu pare să-şi mai pună întrebarea dacă un jurnal – CNN, BBC, TF1, Rai Uno sau Al Jazeera – dă ştiri cu accidente rutiere, nepoţi care şi-au bătut mătuşile, cum a căzut un gard în Pantelimon şi alte asemenea evenimente de prim rang. Şi nici în ce fel violenţa în presă contribuie la buna educaţie a tinerilor. Dar lucrurile sînt departe de-a se rezuma la atît. Ar merita vorbit nu doar despre întîmplările violente care fac presa să se lingă draculian pe buze, ci şi despre modul violent în care sînt descrise lucruri nonviolente.

Într-adevăr! Nici dacă s-ar transforma în cîte un articol cutremurător fiecare anunţ de la rubrica „Decese“ din „Mica publicitate“, nu s-ar putea ostoi setea de sînge (şi nici cvasipermanenta pană de inspiraţie privind posibilele subiecte interesante; sau lenea de a le aborda; sau neputinţa profesională; sau lipsa fondurilor minimale pentru o deplasare pe teren; sau toate la un loc). Drept care, în ultimii ani s-a răspîndit epidemic obiceiul de-a obţine violenţa măcar în forma de prezentare, dacă nu şi în conţinut.

Vîrful de lance e asigurat de talk-show-uri, în care aproape orice subiect atinge niveluri ridicate de violenţă verbală. Chiar cînd nu e vorba despre imprecaţii, tonul este atît de încrîncenat – uneori, inclusiv din partea... moderatorului – încît te-aştepţi, din clipă-n clipă, să iasă cu bătaie. Nu lipsesc instigările la violenţă faţă de persoane care nu sînt de faţă.

Întrebarea se impune de la sine: de ce?

Dacă am adresa-o jurnaliştilor în cauză – care, desigur, sînt doar o parte din breaslă – sau şefilor lor administrativi, ne-ar răspunde probabil (dacă ar răspunde ceva) că 1. realitatea e violentă, deci n-ai cum să prezinţi o lume idilică; 2. publicul cere emoţii tari. Ambele argumente sînt false.

1. 90% dintre oameni nu sînt implicaţi niciodată într-un act de violenţă, fie el intenţionat (agresiune) sau nu (accident). Fireşte, n-o să dai la ştiri că Vasile Vasilescu merge la serviciu şi pe urmă la piaţă, dar nici faptul că a spart un geam nu e de interes naţional.

2. Nu se poate nega un anumit nivel de sadism şi curiozitate morbidă a cetăţeanului mediu, dar în viaţa lui, acestea nu şi-ar găsi prea des teren de manifestare. Presa practică iresponsabil ceea ce se cheamă „a scoate ce-i mai rău din fiecare“. Nu trebuie uitat că şi oferta creează cerere, nu numai invers.

Pentru un răspuns cinstit şi complet la întrebarea „De ce atîta violenţă în presă?“, fiecare jurnalist ar trebui să se întrebe şi să-şi răspundă sincer la o altă întrebare: „Ce altceva ştiu să fac, despre ce altceva ştiu să scriu ori să vorbesc bine, cucerind atenţia publicului?“ Nu e uşor, dar este necesar. O întrebare cît un purgatoriu. 

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.

Dosar sprijinit de AVON