Ştiinţa în corzi. Supercorzi
E foarte posibil ca, după politicieni („Toți o apă și-un pămînt!“) și oameni de afaceri („Toți fură!“), cel mai cunoscut personaj colectiv al zilelor noastre să fie cercetătorii britanici. Numai că, spre deosebire de primele două categorii, aceasta se bucură de o nelimitată credibilitate.
Cercetătorii britanici au descoperit recent că laptele de iepuroaică din rasa Brementhal, dacă este supus unui bombardament cu particule elementare epsilon, cremonizează într-o substanță care, aplicată pe hublourile submarinelor atomice, le permite acestora să coboare la adîncimi cu 230% mai mari decît în prezent. Aproape nimeni nu clipește citind asta. Nu se-ntreabă care cercetători, de ce n-au nume, de la ce institut, dacă există rasa de iepuri Brementhal (nu există) și particule elementare epsilon (nici atît), dacă submarinele nucleare au hublouri (n-au) și ce naiba înseamnă a cremoniza (nimic, cuvîntul nu există).
Lumea contemporană este bîntuită de știri false, fake news. A nu se confunda cu știrile greșite, conținînd erori, exagerări sau interpretări abuzive – nici acestea nu lipsesc! Dar fake news desemnează o categorie aparte, care pornește de la intenția de a minți, de a păcăli, de a răspîndi o aiureală. În mediul online – oricum dominant – li se mai spune și hoaxes, adică farse.
În linii mari, ele pot fi de două feluri: inventate 100%, precum cea de mai sus, sau combinînd elemente reale cu unele fictive. Or, e limpede că victima principală a unor asemenea „știri“ este știința, și asta dintr-un motiv banal: covîrșitoarea majoritate a consumatorilor de știri nu au instrumentele necesare pentru a identifica o aiureală ştiinţifică. Faceţi un test rapid: întrebaţi cîţiva cunoscuţi care dintre următoarele lucruri nu există: spin negativ, acid metalic, teorema celor patru culori, desfăşurarea plană a sferei. Şi încă un test: „Băiatul lui Pepe…“ (o să fiţi deja întrerupt: Pepe are fete!)
Despre ştiinţă se poate spune orice, pentru că aproape nimic nu e verificabil la nivelul simţului comun sau a ceea ce cîndva – ehei! – se numea cultură generală. Cînd o crainică TV anunță deraierea unei locomotive și precizează că s-a adus o macara specială să ridice cele o mie de tone, e limpede nu că nu știe cam cît cîntăreşte o locomotivă, ci că habar n-are ce-i aia o tonă.
Marele Poc!
Dar este imaginea precară despre ştiinţă doar victima intoxicărilor şi a inculturii – sau şi a unor cauze interne?
Nu mi-aş fi permis să pun întrebarea dacă n-aş fi citit recent, cu mare atenţie, un volum de istorie a ştiinţei. În urmă cu două milenii şi jumătate, Pitagora a formulat o teoremă de-o simplitate, claritate şi utilitate incredibile: Într-un triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. 12 cuvinte care au schimbat radical istoria! Culmea: teorema poate fi uşor demonstrată de un elev de clasa a patra!
2500 de ani mai tîrziu, ştiinţa arată cu totul altfel. Ea nu mai emite teoreme, leme, propoziţii, reciproce etc., nici formule de calcul, verificabile de către oricine şi cu aplicabilitate imediată – ci ipoteze şi interpretări. Probabil cea mai cunoscută (ca nume, cel puţin…) teorie a vremurilor contemporane porneşte de la observaţia că galaxiile s-ar îndepărta constant unele de altele şi, pe cale logică, deduce că, mergînd invers pe scara timpului, le am vedea apropiindu-se tot mai mult, pînă cînd… ce? Pînă cînd toate distanțele dintre toate elementele Universului ar deveni zero. Un punct fără dimensiune, conținînd întreaga materie a cosmosului. Punct care, reluînd curgerea normală a timpului, se deduce că s-ar fi expandat în urma unei explozii. Marele Bang.
Unde și mai ales cum se afla întreaga materie a Universului înainte de Big Bang, ce se întîmplă cu timpul tot înainte de Poc! și ce a cauzat explozia – sînt întrebări fără răspuns. Iar întrebarea „Unde se află centrul expansiunii?“ nici nu se pune.
Să mai citim o dată, vă rog: Într-un triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Cristal!
Interpretări interpretabile
Nu altfel stau lucrurile în cazul „cosmosului mic“. „Interpretarea Copenhaga“ (numele spune deja esențialul, nu?) este doar una dintre numeroasele teorii cuantice care au încercat – fără succes – să elimine contradicțiile dintre diferitele rezultate, construcții teoretice și – nota bene – predicții. După ce că e, chiar prin nume, o interpretare, dacă îi veți căuta o definiție – succes! Dicționarele anunță solemn: „Nu există o definiție universal acceptată a «Interpretării Copenhaga»“, precizînd că „De fapt, Bohr și Heisenberg nu au fost niciodată întru totul de acord despre cum poate fi înțeles formalismul matematic al mecanicii cuantice și nici unul dintre ei nu a folosit vreodată termenul «Interpretarea Copenhaga» ca o denumire sintetică a ideilor lor“.
Nu e de mirare că, deși teoriile sale stăteau la baza ei, Erwin Schrödinger s a enervat și a imaginat un experiment mental (!) în care o pisică e în același timp și moartă, și vie, ca să demonstreze ce probleme apar dacă se aplică «Interpretarea Copenhaga» asupra obiectelor din viața de zi cu zi. Ajuns aici, nu poți să nu pui frînă și să nu te-ntrebi: Dar asupra a ce să se aplice, dacă nu asupra vieții de zi cu zi?! Răspuns evident: asupra teoriei.
Vă supărați dacă insist? Într-un triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. Superb. Aproape un haiku!
Era împăcării?
Dacă o parte dintre fizicieni trudesc la răspunsul întrebării „Ce era înainte de Marele Bang?“, iar alţii la interpretarea Interpretării Copenhaga, alţii – sau aceiaşi – visează la o Teorie despre Tot, care să unifice într-un singur enunţ cele patru forţe fundamentale din Univers. Există pînă acum vreo cinci modele – pur teoretice, desigur –, printre care Teoria Supercorzilor. Sau a Corzilor, e tot aceea. Sau a Coardelor, că DEX permite ambele variante. Am pomenit-o, recunosc, numai pentru că Sheldon Lee Glashow, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pentru studiile și contribuțiile sale în domeniul teoriei unificate a interacțiunilor slabă și electromagnetică (două din cele patru), a încercat să-i scoată din Universitatea Harvard pe teoreticienii corzilor (s-a ajuns aici!) şi, într-un documentar, a descris corzile ca o „tumoare pe corpul fizicii“.
O veste bună: teorema lui Pitagora încă n-a fost contestată. Paternitatea, e drept, da, cică ar fi mult mai veche, de pe la mesopotamieni, indieni şi chinezi.
Nici teorema celor patru culori nu e contestată. Formulată în 1852, a fost demonstrată în 1976 cu ajutorul calculatorului. Omul pare să-şi fi atins limitele, predînd ştafeta. O excepţie s-a înregistrat în 1995, cînd Andrew Wiles a demonstrat în sfîrşit Marea Teoremă a lui Fermat, la 357 de ani de la formularea ei. Problema e că, din cîte mi-a spus regretatul Solomon Marcus, există în lume foarte puţini matematicieni capabili să înţeleagă sutele de pagini ale demonstraţiei…
Pe de altă parte, faptul că ştiinţa formulează azi mai rar adevăruri atît de simple, clare, verificabile și pragmatice precum teorema lui Thales (am schimbat!) sau Legea lui Ohm poate că marchează o epocă în care presupusele conflicte dintre marile domenii ale spiritului au început deja să fie demontate.
Mă gîndesc, de pildă, la faptul că, în exact logica teoriei Big Bang, observînd creșterea constantă a populației, mergînd invers pe scara timpului constatăm că eram tot mai puțini, pînă cînd undeva în trecut trebuie să fi fost doar doi…
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist și analist media.
