Duios caravana trecea
Aşadar, un ziar a determinat demisia unui ministru. Ba încă un ziar de sport. E drept că şi ministrul era de sport. Şi de tineret. Aşa că rimează. A fost o campanie cu dezvăluiri în cascadă, preluată şi ajutată de alte publicaţii " ceea ce rar se întîmplă. În cursul campaniei, fiecare a reacţionat după vîrstă şi pregătire. Personajul principal, de pildă, Monica Iacob Ridzi, la început a zis că nu ştie în detaliu pe ce s-au cheltuit banii ăia şi nici nu prea-i priveşte asta pe ziarişti sau pe opinia publică; după care a precizat că nu demisionează; după care a zis că n-are ce documente să dea comisiei parlamentare, că hîrtiile respective sînt la Parchet; după care a găsit totuşi hîrtiile şi le-a dus la Comisie; după care totuşi a demisionat. Între timp, a plouat cu calcule. De o parte, jurnaliştii au afirmat că s-au plătit zeci de mii de euro pentru cîteva scînduri. De cealaltă, doamna ministru a socotit că abia dacă s-au chetuit cîţiva lei pe cap de participant, luînd în calcul nenumăratele evenimente organizate cu ocazia Zilei Tineretului. Poate că unii or fi prestat pe gratis şi s-a echilibrat. În paranteză fie spus, e drăguţ că acest scandal capitalist a fost creat de celebrarea unei sărbători, orişicît, comuniste, că nu prea s-a băut şi cîntat de 2 Mai la Paris, Washington sau Berlin. Campania Gazetei Sporturilor a înregistrat şi două " după ştirea mea " premiere: 1. scotocind după toate încrengăturile de afaceri ale Monicăi Iacob Ridzi, ziarul nu s-a sfiit să-şi menţioneze propriul patron; 2. o vedetă din acelaşi trust, şucărită din motive personale pe GSP, n-a ezitat să reia un zvon conform căruia toată agitaţia ar fi pornit de la un contract de publicitate cu MTS, pierdut de o firmă din anturajul jurnaliştilor-anchetatori. Nu contează faptul că dacă s-ar dovedi cumva nu că MIR a cheltuit fără noimă banii despre care s-a făcut vorbire " ci chiar că i-a băut, leu cu leu, ar fi doar un bacşiş faţă de marile tunuri ministeriale care s-au dat în România în aceşti 20 de ani. Un leu să fie, trebuie plătit pentru el. P-asta am prins-o, asta să plătească. Aşadar, presa este " sau poate fi " a patra putere în stat. Mă rog, neluînd în seamă la numărătoare prima putere, corupţia. Există precedent? Da. În urma unor articole care cercetau relaţia dintre Loteria Naţională şi George Copos, acesta din urmă a demisionat din funcţia de vicepremier. Recent, Comisia Europeană se minuna că, după patru ani, nu s-a mai întîmplat nimic în respectivul dosar. Parcă numai în acela! Mai mult, toţi cei trei vicepremieri instalaţi după 2004 şi-au abandonat posturile după oarece agitaţii în presă, lui Copos adăugîndu-i-se Gheorghe Seculici şi Marko Bela (mai ţineţi minte fabuloasele drepturi de autor pe care acesta a declarat că le-a încasat în avans pentru vreo două volumaşe de poezie?). Fireşte, în toate cazurile s-au invocat argumente de tipul "n-am nimic să-mi reproşez, plec că vreau io, nu că aş avea vreo problemă". Odată cu prudentele demisii s-au cam terminat şi articolele. De vreo altă urmare " nici vorbă. Ceea ce ridică o problemă: cît de mare este, de fapt, victoria GSP împotriva MIR? Cît de palpabile sînt succesele presei? Demisii sau demiteri au mai fost. Şi din guvern, şi din diverse funcţii de stat, şi din administraţia locală. Presa a insistat şi, pînă la urmă, cineva s-a simţit şi s-a cerut afară, respectiv a zis: "Frate, pleacă d-aci cu problemele astea de imagine, că ne tragi şi pe noi!". O căutare pe Internet după cuvintele "demisie scandal presă" trimite la 336.000 de legături. Multe dintre persoanele respective au activat în administraţia locală, dar există şi destule vedete care ar putea fi amintite " cu precizarea că motivele au foste extrem de diverse: Adrian Cioroianu a demisionat din funcţia de ministru de Externe; Paula Ivănescu din cea de vicepreşedinte al filialei judeţene Prahova a PD; Ion Nuica nu mai e consul la Chişinău; Decebal Traian Remeş a trebuit să renunţe la scaunul de ministru al Agriculturii; Costel Iancu " la funcţia de director al Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare. În toate aceste cazuri şi destule altele, presa a jucat rolul-cheie. Chiar acolo unde exista (există încă, teoretic!) o anchetă a vreunui organism specializat, avem motive să credem că nu s-ar fi întîmplat nimic în veac de veci dacă nu "ţipa" presa. Aşadar, se poate spune că zicala "Cînii latră, caravana trece" nu (mai) caracterizează rolul presei. Cîţiva cetăţeni s-au desprins " ori au fost forţaţi să se desprindă " din caravană, şi n-au mai trecut. Şi? Care e continuarea poveştii? În două decenii, jurnaliştii au semnalat cîteva mii de comportamente cel puţin dubioase ale unui număr de cîteva sute de persoane " dacă e vorba să ne referim doar la demnitari. Cîţiva zeci dintre aceştia au rămas fără scaun. Nu şi fără afaceri. Nu şi fără bani. Nu şi fără carieră. Nu şi fără tupeul de a reveni în calitate de comentatori ai scenei politico-economice. Nu şi fără libertate. Desigur, nu jurnaliştii sînt răspunzători pentru asta. Şi-aşa fac mai mult decît toate organele statului la un loc " o spun fără să ezit şi în ciuda faptului că sînt perfect conştient de toate lipsurile, gafele, interesele şi dobitociile presei. Nu, jurnaliştii nu au cum să facă mai mult decît fac. În afară de a cădea pe gînduri. Nu numai privitor la utilitatea concretă a luptei lor, ci şi la aşezarea valorilor, la care contribuie din plin, şi cu, şi fără intenţie. Căci, iată, vă propun spre comparaţie două cazuri, ambele mult dezbătute de presă. De o parte, Adrian Cioroianu, un intelectual cu o imagine excelentă pînă cînd, devenind ministru de Externe, a comis o serie de gafe. Cea mai gravă dintre acestea: o declaraţie în care, exasperat (ca noi toţi) de propaganda negativă pe care ne-o fac peste graniţă unii dintre concetăţeni, a sugerat că ar putea fi deportaţi în deşert. Presa a sărit în aer. Între altele, declaraţia lui Adrian Cioroianu a fost calificată drept nazistă. Urmarea? Dl Cioroianu a demisionat şi a intrat într-un sever con de umbră. De partea cealaltă, Radu Mazăre, fost ziarist, actual primar şi om de afaceri, cu o imagine proastă, dar re-re-ales în mod democratic, vox populi, vox Dei. După multe extravaganţe pasabile, apare public costumat în ofiţer Wehrmacht, cu zvastica pe cataramă, ba îl îmbracă şi pe fiul lui în ordonanţă nazistă. La protestele uluite, internaţionale, dă halucinantul răspuns că toate armatele au omorît oameni, de pildă militarii români din Afganistan " puşi astfel pe picior de egalitate cu autorii Holocaustului, care au ucis cîteva milioane de civili! Şi acum, fireşte, presa a sărit în aer. Urmarea? Dl Mazăre şi-a cerut nişte vagi scuze, fără însă a recunoaşte că a făcut cel puţin o tîmpenie, dacă nu o blasfemie. Poate că nu mai trece chiar toată caravana, dar o anumită parte a ei sigur nu se opreşte...
