Şefu-i şef şi-n pielea goală

Publicat în Dilema Veche nr. 210 din 23 Feb 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Băiatul meu cel mare (Mihnea, cinci ani) are un şef în vîrstă de 99 de ani despre care ne vorbeşte adesea. Nici n-ar avea cum să evite asta, de vreme ce şeful îl sună destul de frecvent ca să-i traseze diferite sarcini. Într-o seară, soţia mea a îndrăznit să interfereze, sugerîndu-i să scurteze convorbirea. Mihnea a pus mîna pe microfonul telefonului şi i-a şoptit şuierat, cu exasperarea aceea prin care copiii ne transmit dezamăgirea lor faţă de nivelul nostru de inteligenţă: "Dar el a sunaaat!!" Scena mi-a redeşteptat în minte o alta, mult mai veche. În anii ’80, dădeam meditaţii la matematică, să-mi cîrpesc salariul ăla despre care nostalgicii sînt gata să jure că-ţi ajungea să-ţi faci vacanţele în Bahamas (în realitate, nu puţini erau cei care făceau un CAR ca să ajungă la Mamaia). Una dintre eleve era o fată timidă de 14 ani, iubitoare de jazz (!), pe care părinţii voiau s-o îndrume spre Informatică. Le-am dat o mînă de ajutor, mai ales că eram în domeniu, dar fata a scuturat din cap şi şi-a motivat lipsa de dorinţă: "Am impresia că meseriile astea intelectuale sînt cel mai prost plătite..." S-o fi minţit? Am preferat s-o întreb, cu o formulă tocită, ce vrea să se facă. Prinzînd un pic de curaj, a zis... Ia să vedem, ghiciţi? Fată, 14 ani, timidă, jazz, familie bună - ei? A zis: "Inspector". Inspector de care? "Nu contează, inspector." De ce? "Mi-ar plăcea să domin oamenii..." Indeed... Mă aflu la al doisprezecelea loc de muncă. Başca vreo douăzeci de locuri prin care am colaborat. Dacă iau în calcul doar persoanele cu care m-am aflat în relaţie de subordonare directă şi frecventă, care îmi dădeau sarcini şi în faţa cărora trebuia să răspund, pot spune cu mîndrie că am avut, pînă azi, circa patruzeci de şefi. Mă simt pregătit să susţin un masterat în Ştiinţele Şefologiei. Există, fireşte, numeroase aspecte care ar merita luate în discuţie într-o analiză comparativă cu pretenţii de studiu sociologic: cum formulează şefi diferiţi acelaşi tip de solicitare, cum urmăresc realizarea ei, cum te urmăresc pe tine, cum îţi urmăresc familia etc., cum se poartă în situaţii-limită, cum ştiu sau nu ştiu să bea o bere cu subordonaţii, cum vorbesc (ăla, bă, mă, măi, dumneata, tu, dumneavoastră), simţul umorului, spiritul de răzbunare, morala, inteligenţa, forţa fizică (de ce nu?) şi, cu voia dvs., nu rareori ultima pe listă, competenţa profesională. Altceva însă mă trage de mînecă acum. Ceva care se află în chiar definiţia poziţiei de şef: capacitatea şi modul de a lua decizii. Or, aici avem o problemă. Una naţională. Mă refer în special la cei trecuţi de 40 de ani. După cum poate se mai ştie (deşi în general se pare că s-a uitat totul), sistemul comunist funcţiona ultra-piramidal. Decizii banale - cum ar fi nu doar numele, ci şi frontispiciul unei publicaţii (e un caz real) - se luau la nivelul Cabinetelor 1 şi 2. Lucruri pe care ar fi trebuit să le hotărască un director, un şef de atelier sau chiar un maistru, le stipula un ministru. Şi, oricum, orice decizie era semnată şi parafată de cel puţin cinci-şase persoane importante. Lucru care, în paranteză fie spus, s-a păstrat pînă azi, de vreme ce, bunăoară, un certificat de urbanism (care nu îţi dă dreptul să construieşti ori să demolezi, ci e doar un prim pas dintr-un lung şir de formalităţi; practic, e doar o luare în evidenţă) este semnat de cinci persoane, în cap cu primarul, dintre care, evident, singurul care ştie despre ce naiba e vorba e referentul care se ocupă de lucrarea respectivă. Acest sistem aberant are un pervers efect secundar: obligaţia ca semnătura ta - omul în cunoştinţă directă de cauză - să fie acoperită cu alte enşpe semnături te scuteşte, practic, de responsabilitate. Sigur, din cînd în cînd, dacă iese scandal mare, mai cade cîte un Acar Păun, de la baza piramidei, dar de regulă e linişte şi pace, căci altfel ar trebui să dea socoteală toţi cei care au subsemnat cu tine. Astfel, printre multe alte operaţii brutale, comunismul a amputat, multora dintre noi, responsabilitatea, curajul de a spune: "Facem aşa pentru că spun eu aşa şi dacă iese prost, îmi asum vina!". N-o facem nu atît pentru că ne temem de un sistem (administrativ şi/sau judiciar) prost, nesigur, nedrept şi corupt - chiar dacă aşa sînt - cît pentru că sîntem nesiguri pe noi înşine şi pentru că ne-am învăţat să ne "asigurăm spatele" cît mai bine. Mai mult decît atît: torsionînd în folos personal logica democraţiei, unii şefi ştiu să disipeze nu doar în sus, ci şi în jos culpa unei eventuale decizii greşite. Cu viclenie, ei îşi consultă subordonaţii ("Măi, voi ce ziceţi?") şi, indiferent dacă ţin sau nu cont de părerile acestora, pot oricînd dovedi că s-au sfătuit cu masele. "Io am vrut să... dar sindicatele au zis că..." E comod şi eficace. Nu-i mai puţin adevărat că şi maselor le convine aranjamentul ăsta: li se dă oarece importanţă şi, la o adică, nu poţi să tragi la răspundere un colectiv. În acelaşi timp, nu trebuie uitat nici o clipă că românii au născut acea perlă de înţelepciune prudent-reverenţioasă care susţine că şefu-i şef şi-n pielea goală. Aşa că e bine pentru toată lumea. Pentru cine nu e bine? Păi, pentru toată lumea. Cvasi-absenţa caracterelor puternice, capabile şi competente să-şi asume decizii tranşante, mai ales în momente şi situaţii speciale, a făcut cu mult mai mult rău, în aceşti 18 ani, decît corupţia şi criminalitatea. În zorii României postdecembriste, tineri politicieni lipsiţi de temeri şi de complexe anunţau că trebuie tăiată brusc coada pisicii. Or, în realitate, nu doar că a fost tăiată cu încetinitorul, dar operaţia s-a petrecut în lung.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.