Luna trecută am vorbit mai puţin...

Publicat în Dilema Veche nr. 487 din 13-19 iunie 2013
Luna trecută am vorbit mai puţin    jpeg

...dar s-a pus mai mult, deşi vreo săptămînă nici n-am fost acasă şi cum era să vorbesc dacă nu eram acasă? şi de-aia zic că e ceva în neregulă aici, ştiu că dumneavoastră n-aveţi nici o vină şi nici o putere, dar am zis să vă zic, ca să ziceţi mai departe cui trebuie şi poate se rezolvă, că şi pensia asta, cît să tragi de ea? mai ales dacă n-ai vorbit – că n-am vorbit, ştiu precis, de trei ori s-o fi sunat pe sor-mea, hai patru, şi de încă vreo cinci-şase ori am sunat la administrator, că şi ăla e ceva de speriat, trebuie să-i spui de o mie de ori că scîrţîie uşa de la lift, ca să cumpere nişte vaselină, că altfel ne pune nişte cote de întreţinere de ţi se face părul măciucă, dar pe ce se duc banii ăia, el ştie, da, da, da, domnule! nu vedeţi că am o problemă de factură!? nu vă mai grăbiţi aşa, că tot acolo ajungeţi, unde o să ajung şi eu mîine-poimîine, la revedere, drăguţă, ne vedem luna viitoare!

Adresa-m-aş şi n-am cui

Sîntem un popor de Florini Piersici – mai puţin farmecul. Nevorbiţi din naştere, aşteptînd înfriguraţi, pîndind, cerşind momentul în care o să putem în sfîrşit să vărsăm ce avem pe suflet, să izbucnim, să vorbim! Despre ce? Ei, Doamne, chiar are importanţă asta?

Textul de mai sus e doar un fragmenţel din miile, milioanele, miliardele de monoloage pe care mi-a fost dat (am şi eu păcate de plătit) să le aud în cele mai nonverbale împrejurări cu putinţă, cum ar fi statul la coadă să plăteşti o factură. Aştepţi să-ţi vină rîndul, spui „Bună ziua!“ sau „Sărut-mîna!“, că aşa e frumos, dai factura şi banii, omul sau femeia de la ghişeu face ce are de făcut, îţi dă chitanţa şi restul, dacă a umblat pe la cursuri de relaţii cu clienţii îţi zice ceva de genul „Vă mai aşteptăm, la revedere!“ – dacă nu, nu, tu iei hîrtia şi banii, zici şi tu „La revedere“ şi gata. Dacă nu intervine nici un incident (de pildă, nu-ţi dă restul bine), alte cuvinte n-ar prea avea de ce să se audă.

Asta-i culmea! Păi, dacă nici la ghişeu nu vorbesc, unde să vorbesc!? Pe stradă, singur, ca nebunii!? Şi-aşa ne-au făcut ăştia figura şi au băgat bancomate şi aparate de-alea la care poţi plăti facturi, o fi elegant, nu zic, o fi progresist, da’ nu mai ai şi tu cu cine să schimbi o vorbă, că doar n-o să vorbeşti cu aparatu’, Doamne, iartă-mă!

A! Nu, că vă aşteptaţi să mă iau de talk-show-uri, unde se bate apa-n piuă pînă se crapă piua. Dar bîrna din ochii noştri? Ăia care apar pe sticlă de unde se recrutează, nu tot din poporul ăsta nevorbit? Iau un exemplu absolut la-ntîmplare: Mariana Câmpeanu. Dacă nu era abonată la emisiunile TV – nu acum, cînd e ministru, ci aşa, în ultimii cinci ani, vorba manifestantei din 12 ianuarie 1990 –, unde credeţi că vorbea? La ghişeu la Electrica.

Vorbitul despre vorbe

Bine, o să mă iau de talk-show-uri. Prima problemă este că sînt despre nimic. Nu chiar întotdeauna, fireşte. Doar de regulă. Adică nu discuţii despre lucruri importante, care s-au întîmplat ori sînt iminente, ci discuţii despre discuţii. Vorbe despre vorbe. Cazul standard este cel al discursurilor lui Traian Băsescu. Iese omul, vorbeşte o jumătate de oră şi pe urmă – însumînd toate posturile TV –, vreme de patru-cinci ore, 15-20 de cetăţeni discută pe tema „Ce-a vrut să spună?“

Nu e, de altfel, o excepţie în peisajul audiovizual românesc. Vîrful de lance sînt „ştirile sportive“ – de pe toate posturile –, care sînt 10-15% despre rezultate, transferuri, clasamente, întîmplări, 10-15% despre ce-au spus oameni din lumea sportului despre întîmplările din sport şi 70-80% despre ce-au spus oameni din lumea sportului despre ce-au spus alţi oameni din lumea sportului. Aşa-i la noi.

Dar la ei cum e? Iată o întrebare care pare să nu preocupe multă lume la nord de Dunăre. Ce să zic, c-o să ne-nveţe americanii pe noi cum se face televiziune! Pe noi, care am inventat caloriferul. Dacă ne încordăm un pic, descoperim c-am conceput şi televizorul.

O televiziune de ştiri românească are vreo cinci-şase talk-show-uri zilnice. Asta înseamnă 150-180 lunar. Să nu-mi spuneţi că în fiecare lună, în România se petrec 180 de lucruri interesante, de interes general! Cred că 18 e deja o exagerare.

Nu-ţi rămîn decît trei posibilităţi, care, fireşte, pot fi combinate:

1. Acoperi şi evenimente externe, din toate domeniile. Dar asta înseamnă imagini preluate, invitaţi care se pricep la subiect şi, mai ales, o documentare serioasă. Una e să baţi cîmpii despre prima noapte în închisoare a lui Gigi Becali şi cu totul altceva să vorbeşti despre evenimentele senzaţionale din centrul Africii. Evident, televiziunile noastre nici nu ştiu că se-ntîmplă ceva senzaţional acolo.

2. Discuţi aplicat şi neapărat cu date noi subiecte care n-au produs un eveniment recent, dar rămîn de interes general. Dar nu atemporale şi nesfîrşite! Nu copiii străzii, cîinii fără stăpîn şi gropile din asfalt! Gazele de şist, da, însă numai dacă au apărut elemente noi.

3. Discuţia – în fapt, un interviu – se bazează pe personalitatea invitatului, care, în acest caz, de regulă, e unul singur. Ca să faci un talk-show de calitate cu Tudor Gheorghe, de exemplu, nu-ţi trebuie nici un subiect la zi. Ceea ce nu înseamnă că nu poţi aborda şi o temă fierbinte, doar că nu e obligatoriu.

Cînd ţi-o modera una...!

A doua problemă e că n-au moderatori. Moderatorul, carevasăzică, se ocupă cu moderatul. Vine unul care susţine că faza cu manualele digitale e o porcărie, cîtă vreme multe şcoli n-au nici aviz sanitar de funcţionare, vine altul care explică frumos că trebuia să le facem de mult şi că una-i una şi alta-i alta, iar moderatorul le pune întrebări, le dă cuvîntul pe rînd, are grijă să nu se-ncaiere, mă rog, moderează, nu? Nu. La noi, moderatorul e parte. Ca într-o caricatură de demult a lui Matty Aslan: un arbitru de fotbal, cu ochii sclipind şi cu braţele ridicate, strigă: „Haideţi! Acum! Sîntem în avantaj!“

A treia problemă, rezultînd parţial din primele două, e că au în total vreo 30 de invitaţi, hai, 40. Vorbesc de majoritatea discuţiilor, în ultimii 15-20 de ani. Ei s-au ales, în timp, pe baza unor criterii foarte clare: unii pentru că fac scandal tot timpul şi asta aduce rating (adică sari spectaculos de la 0,3% la 0,7%), alţii pentru că au o relaţie specială cu conducerea postului (sau pur şi simplu sînt plătiţi să vină şi să spună ce trebuie), alţii pentru că ţin morţiş să apară la TV (drept care acceptă şi invitaţii cu o jumătate de oră înainte de emisiune, cînd afli că nu vine invitatul pe care îl voiai, de fapt) şi alţii pentru că nu deranjează pe nimeni şi nu au nimic de spus despre nimic – dar dau bine în cadru, se creează impresia de înghesuială şi echilibru politic.

Cel mai tare e cînd dă peste ei un breaking news. Ţi-ai programat, bunăoară, să discuţi despre incandescenta şi inedita problemă a doctorilor care iau şapgă. Pînă cînd, tovarăşi!? Ai invitat un reprezentant al UNPNMVDŞ (Uniunea Naţională a Pacienţilor care Nu Mai Vor să Dea Şpagă), un jurnalist specialist în şpagă (sper să nu se înţeleagă greşit...) şi, fair-play, şi un medic. Dar nici n-ai apucat să bagi cartonul cu tarifele de bacşiş în spitale că – pac! – a deraiat un tren în Chitila. N-a păţit nimeni nimic, dar e supersubiect! Drept care te-ntorci imediat spre pediatru (sau neurochirurg sau oftamolog sau ce-o fi el) şi-l somezi să-ţi spună ce părere are despre mentenanţa („întreţinere“, în română, dar sună neprofesionist) şinelor de cale ferată.

Un adevăr dur: ei sînt noi

Dar încă o dată: ei nu sînt altfel decît sîntem noi. Ei sînt un extras de noi. Şi politicienii, şi moderatorii, şi „analiştii“ (mai zicem o dată: adică specialişti în analiza matematică, psihologie, IT sau scriitori de anale – că altceva „analist“ nu înseamnă), şi ajutoarele de băgători de seamă.

De-aceea au fost atît de savuroase Lumea lui Gaiţă ori sondajul cu H2O: pentru că românul moare să-şi dea cu părerea. El e incapabil să spună „Nu ştiu“, „Nu mă pricep“ sau „Nu mă interesează“. Pe el îl interesează totul, se pricepe la orice şi vorbeşte oricît de mult despre indiferent ce subiect.

Deşi, cum spuneam, luna trecută am vorbit mai puţin, o săptămînă nici n-am fost acasă, că sor-mea...

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.