Anti-propaganda

„Ştiţi care e diferenţa dintre
Goebbels şi ăştia?
Goebbels avea cultură.“ 

(o doamnă de 71 de ani) 

Despre care „ăştia“ e vorba, alegeţi dvs. Aproape la oricine v-aţi gîndi, n-o să greşiţi prea tare.

Este propaganda un rău în sine? Fireşte că nu. Conform dicţionarului, vorbim despre „Acţiune de răspîndire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o concepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a cîştiga adepţi“. Nu-i normal? Propaganda este pentru politicieni ceea ce e publicitatea pentru produse şi servicii.

Există propagandă în orice stat din lume? Fireşte că da. Ba încă, logic, avînd o dezvoltare liberă mult mai îndelungată, e mai extinsă, mai variată, mai persuasivă, mai puternică.

Şi, atunci, care e problema?

Prima problemă e mistificarea. Acţiunea „sub acoperire“. Mimarea independenţei.

O mică paranteză. Se face în mod curent confuzia între publicitatea gratuită şi publicitatea mascată, acuzate la grămadă. Dacă un canal de comunicare – mai ales unul privat – vrea să facă publicitate gratuită pentru ceva e treaba lui, sînt banii lui (pierduţi), e o decizie managerială ca oricare alta, care poate aduce beneficii pe altă cale. Cu o singură condiţie – valabilă şi în cazul publicităţii plătite: să nu fie mascată. Publicul să ştie că e reclamă, şi nu căderea sinceră în admiraţie a publicaţiei respective (a postului TV etc.).

Similar, un ziar de partid (nu vi se pare ciudat că nu mai există nici unul?; în anii ’90 existau) este absolut stimabil, ca şi un post TV care – chiar fără să fie plătit de un partid – îşi declară oficial şi deschis simpatia pentru el şi prestează în consecinţă.

Din păcate, nu avem aşa ceva, ci canale mass-media care-şi clamează echidistanţa, dar lovesc constant într-un singur grup de partide şi politicieni. Vorbim, fireşte, despre independenţa politică, perfect posibilă, spre deosebire de cea economică, prin definiţie limitată: cum ar fi să ataci banca unde îţi ţii banii? Sau patronul. Sau partenerii de afaceri ai acestuia. N-ar fi vorba despre independenţă ori curaj, ci de tembelism.

Independenţa politică, în schimb, este posibilă şi ar trebui să fie regula, cîtă vreme – repet – canalul respectiv nu este în mod declarat angajat politic. De precizat că independenţa nu înseamnă neapărat ştiri seci şi plictiseală, nu exclude notele critice sau laudative, implicarea, pasiunea, indignarea sinceră, ironia sau umorul. Nuanţarea a făcut-o minunat Tia Şerbănescu, tot în anii ’90: România liberă (ziarul în care scria la acea vreme) „este independentă, dar nu e indiferentă“.

Or, în realitatea curentă ce avem? Nici un jurnalist ori canal mass-media nu şi-a asumat deschis, printr-o declaraţie (statement), susţinerea pentru o anumită parte a spectrului politic. Nu numai la nivel de partide, dar nici măcar la nivel de ideologie („Sîntem un ziar de dreapta“). Însă majoritatea îi atacă la greu doar pe unii.

În afară de a fi necinstită, această atitudine este – de la un punct încolo – frustrantă, mai ales că se extinde şi la nivelul publicului: eu, unul, n-am avut ocazia, vreme de 23 de ani, să stau de vorbă cu nici un simpatizant declarat al FSN (PDSR, PSD, USL), ci doar cu oameni care care spun „În nici un caz nu-mi place Iliescu (Ponta, Antonescu), dar nu pot să nu observ că Băsescu ăsta...“, după care urmează exclusiv critici la adresa actualului preşedinte şi a PDL. De partea cealaltă, da, cunosc destui „portocalii“ declaraţi, dar invers nu. E un fenomen ciudat, care ar merita studiat şi explicat.

A doua problemă a propagandei „made in Romania“ e calitatea sa extrem de scăzută. Declarat sau nu, un post TV luptă la baionetă împotriva unui om politic, partid sau alianţă de partide; OK, trecem peste onestitate – dar măcar o face bine? Profesionist, credibil, inteligent, persuasiv, subtil, cu umor? Aproape niciodată. Propaganda politică în România este grosolană. Nu cunoaşte nici un fel de limite de bun-simţ. Merge pînă acolo încît le atribuie politicienilor merite sau culpabilităţi legate de starea vremii sau criza economică mondială.

Logica de tip „four legs good, two legs bad“ nu poate fi imputată clasei politice. E normal ca un partid să susţină că tot ceea ce proiectează, declară şi face el este bun, şi orice lucru care aparţine adversarilor e rău. Că ar putea s-o facă într-un mod elegant, că ar fi frumos ca, măcar din cînd în cînd, să spună „Ceea ce au făcut ceilalţi în privinţa asta nu era rău, dar noi avem un plan şi mai bun“ – asta ţine, mă tem, de specificul naţional. Sîntem ţara în care, în tribunele unui meci de fotbal, „Hai, Steaua!“ e înlocuit aproape cu totul de „Uă, Dinamo!“ (asta pe stil vechi, că pe stil nou expresiile nu pot fi reproduse). Dar, una peste alta, la nivelul atitudinii generale, de principiu, nu e şocant că discursurile politice sînt animate de prejudecăţi, de un exclusivism care împarte lumea în „buni“ şi „răi“, aşa cum, pe vremuri, scria pe tablă elevul de serviciu cînd lipsea profesorul.

Şocant e că o face presa. La modul cel mai maniheist cu putinţă şi cu mijloacele cele mai rudimentare:

● împiedicînd să vorbească invitaţii din tabăra adversă, luîndu-i peste picior, întrerupîndu-i, punîndu-le întrebări în cascadă şi nelăsîndu-i să răspundă la ele, lăsîndu-i pe „ai noştri“ să-i jignească şi să le ia vorba din gură;

● distorsionînd declaraţiile, interpretîndu-le după bunul plac, scoţîndu-le din context;

● propagînd şi împămîntenind bîrfe nicicînd confirmate, pe principiul „se ştie că“;

● invocînd surse obscure şi, fireşte, anonime, sub pretextul protejării acestora;

● folosind construcţii de tipul „nu ştiu dacă e adevărat, dar am auzit că“ – după care poţi să spui absolut orice, doar ţi-ai exprimat îndoiala, nu?;

● dînd dimensiuni apocaliptice unor informaţii minore;

● şantajînd lacrimogen publicul, inclusiv prin fondul muzical;

● practicînd un populism deşănţat;

● incitînd la proteste şi violenţă;

● inventînd, pur şi simplu.

Principiul suprem este „Calomniaţi, calomniaţi, tot va rămîne ceva“. Puţini oameni consideră că merită să-şi exercite dreptul la replică (mulţi fiind, pe bună dreptate, scîrbiţi de ideea de a avea orice fel de relaţie cu asemenea jurnalişti); dacă o fac – replica lor poate că e reprodusă, dar e şi comentată sarcastic-miştocar; nu toţi cei care au auzit calomnia ajung să afle despre răspunsul la ea; şi, peste toate, chiar dacă publicul ia cunoştinţă şi de acuzaţie, şi de apărare, funcţionează implacabil şi stupid convingerea că „fără foc nu iese fum“. „N-o fi chiar cum au zis ăia, dar ceva-ceva tot e adevărat, nu vorbeau ei chiar fără nici o bază!“ În realitate, ba da, fumul poate fi stîrnit artificial, în absenţa vreunei combustii, un „caz“ poate fi fals cap-coadă şi „ăia“ vorbesc deseori fără absolut nici o bază.

Bine, dar de ce? Foarte simplu: pentru bani şi alte interese (nu neapărat materiale), iar uneori (şi) dintr-o ură sinceră. Fireşte, toţi avem antipatii spontane, plus alte probleme personale, dar nimic nu-i dă unui ziarist dreptul să-şi transforme nevoile, frustrările, neîmplinirile, nemulţumirea de sine şi antipatiile în false subiecte de presă. Acasă, el are libertatea totală să-i spună nevestei sau unui amic „Nu pot să-l înghit pe Ionescu!“, în ziar sau în studioul TV acest sentiment nu are voie să transpară.

Fireşte, există şi jurnalişti echilibraţi, şi canale civilizate. Dar se cam pierd în masa de propagandişti.

Propaganda este, pe scurt, firească atunci cînd e făcută de un politician în favoarea sa, a colegilor, a partidului ori a aliaţilor; este normală şi cînd aparţine unui jurnalist sau organ de presă care s-a declarat deschis de partea cuiva; dar este cel puţin jenantă cînd e practicată sub stindardul independenţei.

Mai ales că, de regulă, nici măcar nu aduce argumente în favoarea cuiva sau a ceva (ideologie, proiect, program, idei, prestaţie, performanţe), ci numai acuzaţii isterice – uneori justificate în conţinut, aproape niciodată în formă – la adresa „ălora“. Din acest punct de vedere, nici nu-şi prea merită numele de propagandă, e mai degrabă o anti-pagandă.

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.