Noroc că are cine să ne explice meciul
În anii â80, după un succes internaţional al Universităţii Craiova, am asistat la o scenă delicioasă. Un coleg care trăise meciul la temperaturi înalte se apucase să-l povestească, fază cu fază, plimbîndu-se agitat prin birou. I se pusese pata pe o colegă şi majoritatea timpului vorbea către ea. Nu era microbistă, totuşi urmărise partida. Drept care, la un moment dat, a şoptit: "Să ştii că am văzut meciul..." La care omul a izbucnit: "Dar nu l-ai înţeles!" - şi a continuat să-i povestească. Majoritatea românilor a trecut, în toţi aceşti ani, prin cam aceleaşi situaţii şi - graţie exploziei mass-media - a primit cam aceleaşi informaţii. Nu se pune. Om fi văzut noi toate meciurile, dar nu le-am înţeles. Din fericire, există oameni care să ni le povestească şi să ni le explice. Nu sînt mulţi - căci sînt făcuţi din metale rare. Abia după 17 ani, un lup tînăr a lansat o sintagmă sarcastică, fără a-şi pune problema dacă nu e şi el încadrabil: "analiştii neamului". Puţin mai tîrziu, un alt încă tînăr produs media a început să vorbească amuzat despre "deontologi". Dintre care, fireşte, el nu face parte. De altfel, pînă recent, nimeni nu şi-a pus problema ce e aia analist (politic, economic, într-o vreme aveam şi doi analişti militari). Cînd, în sfîrşit, cineva a ridicat problema, cei care acceptaseră cu seninătate să li se acorde acest titlu au bătut în retragere: "noi nu, niciodată, noi nu". Atunci în ce calitate se află acolo? De ziarişti. Şi ziarist ce înseamnă? Care scrie la ziar? Păi, şi omul care ţine rubrica Meteo scrie la ziar. Întrebarea nu e retorică, întrucît, în unele cazuri, vorbim despre oameni care nu au făcut în viaţa lor o ştire, o anchetă sau un reportaj - decît, cel mult, ştiri despre însămînţările la zi, anchete despre frizerii care iau bacşiş şi reportaje de pe "magistrala albastră". Avem aşa: un fost ziarist, fost făcător de gazete şi mega-editorialist, trecut prin cel puţin două mari frustrări de carieră, rămas fără obiectul muncii care l-a consacrat. Şi-a făcut o profesiune de credinţă din a vorbi tot mai tîrziu şi tot mai puţin, cu aerul că spune: "Mi-e şi jenă să vă atrag atenţia că problema e cu totul alta". Dezamăgire generală, dispreţ, un strop de umor, o umbră de autoironie şi mereu subînţeleasa întrebare: "De fapt, eu ce mama naibii caut aici, în loc să studiez în Biblioteca Academiei!?". În plus, o bizară uimire şi distanţare faţă de tipul de jurnalism pe care personal l-a creat, ăla cu găinile violate care nasc pui vii. Apoi: crucişătorul presei româneşti, supărat permanent pe întreaga lume. Mă uitam la el, în sala unei festivităţi, în momentul în care pe scenă vorbea Nadia Comăneci. Nici un procent de descreţire a frunţii apăsate de marile pericole care pîndesc umanitatea, de trădările şi crimele care compun substanţa exclusivă a realităţii în care trăim. Altfel, o minte vie - patinînd doar cînd trebuie să explice cum s-a putut afla în mijlocul unor stranii afaceri fără să ştie nimic despre ele ori să-şi pună întrebări. Oricum am măsura lucrurile (de pildă, în număr de cuvinte rostite/scrise pentru public), e o mare distanţă între cei doi şi restul clasei deontologilor neamului, mai ales dacă respectăm principiul "despre morţi numai de bine". După o lungă retragere de pe sticlă, în urmă cu cîţiva ani a revenit în forţă unul dintre cei consideraţi a fi monştrii sacri ai televiziunii. Afişînd o atitudine sfătoasă şi calmă, vehiculînd un umor blînd, nu lipsit de accente sarcastice, omul dă şi el sentinţe, însă - spre deosebire de ceilalţi - nu o face nici cu patimă, nici cu scîrbă. În plus, nu i se poate nega inventivitatea temelor şi formatelor, dar asta în condiţiile în care nu este dependent de rating: i s-a dat pe mînă o jucărie cu care poate face ce vrea. Veniţi cu ei şi-n mileniul trei. Să mai amintim despre un personaj cu aparenţă jemanfişistă ("Io vorbesc despre asta pentru că vă văd în totală confuzie, daâ să ştiţi că nu mă interesează deloc"), care şi el a rămas de mult fără editorialul zilnic şi fără echipă, printr-o stranie tranzacţie de renunţare la meserie contra sumei de... Invitat cînd şi cînd în unele emisiuni, încearcă şi el să-şi aducă aminte care era rostul lui. O serie de tineri au reuşit să se impună, cît de cît, în ultimii ani, fie şi pe rating-uri mici. O parte sînt jurnalişti de presă scrisă. Cum lumea nu prea se omoară cu cititul, şansa lor rămîne tot televiziunea, fiind aşadar la mîna realizatorilor care decid dacă să-i invite sau nu. Cazul cel mai fericit este cel al unei foarte bune ziariste care a ajuns invitat permanent, apoi realizator TV. În rest - apariţii în bătaia vîntului. Consecinţa pozitivă este aceea că respectivii nu ajung să se considere ori să fie consideraţi deontologi ai neamului. Cea negativă - că rămînem în plasa aceloraşi cîţiva clasici în viaţă. Patru dintre tineri pot fi număraţi deja printre aceştia. Al cincilea care ar putea intra în discuţie evită să emită judecăţi de valoare, limitîndu-se la rolul de moderator al realităţii. Este cam singurul care poate fi considerat astfel - deşi lipsa unei poziţii personale pare uneori ostentativă. Cum bine spunea cineva, presa trebuie să fie independentă, nu indiferentă. Al şaselea s-a autoexclus: dacă acum cîţiva ani cocheta cu dezbaterile de idei, lăsînd invitaţii să spună orice, după ce lucrul ăsta l-a costat desfiinţarea postului TV, s-a reorientat spre crime primăvăratice şi reconstituiri de dispariţii. Unul dintre cei patru prematur-clasicizaţi pendulează aiuritor între discuţii cu vedete porno, spălări de rufe familiale în public, invitaţi de serviciu şi, din cînd în cînd, campanii tari pe teme de real interes general, de la manipularea norocului la mînăriile parlamentare cu case. O dată a purtat o discuţie despre o carte la modă pe care n-o citise şi uneori joacă atît de convingător rolul celui care nu înţelege, încît te pune pe gînduri. Al doilea interpretează rolul de Mare Inchizitor, deţinător sută la sută al adevărului. Aflat uneori în conflict deschis cu crucişătorul (al cărui loc pare să-l rîvnească), nu ştiu dacă-şi dă seama cît de mult îi seamănă. Şi pe el e greu să ţi-l imaginezi binedispus, senin, destins. Şi la el, rarisimele zîmbete sînt rictusuri. Şi el este scîrbit de toţi şi toate. Al treilea declară că nu e nici măcar ziarist, dar dă sentinţe la fel ca toţi ceilalţi şi face sofisticate analize politice. Este de departe cel mai simpatic, un adevărat entertainer (ajutat şi de format, căci ce e mai simplu decît să faci mişto de ce apare în presă?), dar are două probleme. Prima: îi derapează logica atunci cînd subiectul atinge anumite zone tabu pentru el. A doua: în unele cazuri se bazează pierzător exclusiv pe ceea ce crede că ştie. Un exemplu: a făcut mare tam-tam, în repetate rînduri, pe tema cozilor de la declararea impozitului pe venitul global, fără să ştie că de ani de zile formularele vin şi pleacă prin poştă. Cel mai urechist dintre toţi este cel de-al patrulea, care a reuşit inclusiv să îngroape un politician viu şi nevătămat, spre stupoarea colegei lui de emisiune, ziaristă pe bune, care însă a preferat să nu-l corecteze (erorile şi lipsurile - pe care se construiesc demonstraţii somptuoase! - sînt frecvente la deontologii neamului, care cred că e suficient să fie extrem de inteligenţi). Altfel, rebelul - călător prin mai multe televiziuni şi posturi de radio - are hazul lui şi nu este lipsit de idei, jucînd un rol de tînăr (mă rog...) furios şi obraznic, care uneori îi iese, alteori nu. Nu trebuie neglijaţi nici deontologii-invitaţi. Există cîteva figuri de politicieni care bîntuie prin talk-show-uri şi ţin lecţii despre orice. Sînt chemaţi mereu pentru că vin oricînd. Dacă poţi aduce un dinozaur e bine - dar la nevoie te mulţumeşti şi cu un şoricel. Cam ăsta e tabloul: cinci-şase realizatori, un invitat permanent, altul cît de des se poate, doi-trei musafiri de serviciu, cineva din presa scrisă, prin rotaţie, că dă bine, dar nu prea mult, că ne ia locul, un moderator autentic, o ziaristă. În 18 ani, numai o mînă de "analişti" ne-a explicat cu răbdare ce meci am văzut. Dar noi, la naiba, tot n-am înţeles. În loc de asta, cu o inconştienţă cutremurătoare, am preferat să savurăm, pur şi simplu, fază cu fază.
