Vai, ce-am plîns!

Presa trăieşte din emoţie. Vreau să zic – din emoţia pe care o stîrneşte. Manualele de jurnalism pomenesc despre ziariştii care, dacă aud de o catastrofă aeronautică, feroviară sau rutieră, plecînd în viteză spre locul nenorocirii, au grijă să-şi pună-n traistă şi un ursuleţ sau o păpuşică, păstrate special pentru asemenea ocazii, jucării pe care să le plaseze printre rămăşiţele împrăştiate, pentru o fotografie dramatică... Efectul e garantat. Şi nu e nevoie de vreun comentariu. Şi n-o să-ţi ceară nimeni să dovedeşti că ursuleţul era acolo. Bine, evident, înainte de asta, trebuie să te asiguri că în avion era măcar un copil. Sau nu. Putea fi mama care-i ducea acasă odorului ei un dar de ziua lui. Nu trebuie să furnizezi decît o mizanscenă, imaginaţia consumatorului de presă face restul.

„Dar presa trăieşte şi din informaţie!“ o să protestaţi. Dacă mai protestaţi la ceva. Aşa e, dar ce, strică în vreun fel ca informaţia să transmită şi ea o emoţie?

Ca să nu vorbim, însă pe uscat: la Pungeşti, o localitate despre care n-auziseră pînă atunci decît cei din zonă, un concern străin se pregătea să exploreze posibilităţile de exploatare a gazelor de şist. Deocamdată, nu era vorba despre exploatarea propriu-zisă, ci de un test. Dar, cum se crease valul „Uniţi, salvăm Roşia Montană!“ (probabil singurul lucru din România care merită salvat, de două decenii încoace, că nu-mi amintesc mari proteste pentru salvarea statului de drept, nici măcar pentru îmbunătăţirea nivelului de trai), locuitorii din Pungeşti au ieşit cu mic, cu mare, să împiedice proiectul – ceea ce, pînă la ora la care scriu aceste rînduri, au şi reuşit. E dreptul lor, e spaţiul lor vital, nu comentez. Deşi, precedentul odată creat, pe argumente similare se poate opri orice investiţie.

Ceea ce comentez sînt titlurile care au împînzit publicaţiile şi televiziunile: „Cine poate opri «revoluţia» de la Pungeşti“, „Diavolul, la Pungeşti“, „Mişcarea de rezistenţă Pungeşti“, „Fenomenul Pungeşti“ şi, mai ales, bijuteria subiectului: „Abia merg în baston, dar îşi păzesc cîmpul! Bunicuţele din Pungeşti, neclintite la protest!“ Să nu te buşească plînsul? A lipsit doar (sau poate-a fost şi mi-a scăpat mie) „Războiul din Pungeşti“. Nici nu putem să ne gîndim ce s-ar fi întîmplat dacă vreunul dintre protestatari ar fi leşinat acolo (în mod real sau programatic, că doar n-ar fi fost prima dată) sau, Doamne fereşte, ar fi făcut infarct. Faţă de aceste puternice emoţii, nici nu mai contează că unele dintre ştirile şi articolele respective încurcau explorarea cu exploatarea sau că fenomenul avea doar vreo 100-150 de actori – astea-s detalii nesemnificative! Important e dacă l-am impresionat pe cititor/telespectator.

Cu ani în urmă, Alex Ştefănescu îşi lua curajul să critice, într-un articol, şantajul sentimental practicat în unele opere literare, începînd cu Puiul de Al. Brătescu-Voineşti. Biata păsărică! Lacrimile sînt asigurate şi, implicit, certitudinea că ai parcurs un text minunat. E valabil, fireşte, şi pentru filme. Faci un film despre un copil bolnav de cancer, abuzat sexual, sfîşiat între doi părinţi tîmpiţi – succesul e fără emoţii. Vorba unui personaj (real!) al Ecaterinei Oproiu, din Interviu: „Am fost la Vandana, vai ce-am plîns, ce-am plîns... foarte tare m-am distrat!“

Dar emoţiile – provocate şi dirijate cu grijă – nu e musai să fie plîngăcioase, sperioase ori indignate. O subspecie deloc neglijabilă este cea a emoţiilor pozitive, şi un teren fertil de manifestare – presa sportivă. Astfel, în mai toate sporturile avem o lungă serie de „meciul secolului“ – probabil cîteva sute în veacul XX. Orice microbist se emoţionează aflînd că e vorba de un eveniment nec plus ultra pentru o sută de ani. Cum am avut şansa să încălecăm secolele (şi mileniile), ne-am putut delecta cu informaţia că o anumită confruntare – de pildă, cea de box dintre Oscar De La Hoya şi Floyd Mayweather Jr., în 2007 – era deja „meciul secolului“, încă din primii ani ai acestuia. Mai erau, totuşi, 93 de ani pînă la sfîrşitul veacului şi şanse serioase să se-ntîmple ceva şi mai şi. Drept care, chiar am avut recent un nou „meci al secolului“, Klitschko – Povetkin. Sigur, e spectaculos că de data asta erau în joc patru centuri mondiale, dar – avînd în vedere tendinţa de atomizare a acestui sport – cine poate garanta că pînă în 2100 nu vom avea şase-şapte-opt centuri la fiecare categorie de greutate?

Sintagma „meciul secolului“ o puteţi găsi şi în presa străină, dar mai degrabă cu referire la secolul încheiat – ceea ce e cu totul altceva. Rămîne parţial subiectivă, dar măcar are logică istorică. Nu cred, de pildă, că există mulţi contestatari ai afirmaţiei că meciul de şah Fischer – Spassky a fost cel mai tare din veacul XX. În plus, jurnaliştii occidentali ştiu să fie şi (auto)ironici, astfel că am dat peste „Cele mai tari 50 de «meciuri ale secolului» în fotbalul (american – n.r.) universitar“...

Dacă tot am ajuns la comparaţii, am fost curios să văd cum e în general „la ei“, cu emoţiile de presă. Am parcurs – în diagonală, e drept – site-urile The Times, The New York Times, Le Figaro şi Frankfurter Allgemeine Zeitung şi n-am reuşit să găsesc vreun titlu emoţionant. Toate sînt de tipul „cine – ce“. A declarat sau a făcut. Creşte sau scade. Se închide ori se deschide. Începe sau se termină. Ori s-ar putea să. Singurul titlu mai special de care am dat îşi datorează impresia faptului la care se referă, nu felului în care e prezentat acesta: „Un spînzurat găsit în casa lui... la opt ani după moarte“. Lipseşte semnul exclamării, lipsesc majusculele, lipsesc „Incredibil!“, „Şocant!“, „N-o să-ţi vină să crezi!“

Nu cred că mai e nevoie să amintesc rolul emoţiei în emisiunile de tip Surprize, surprize, Din dragoste, Iartă-mă, Bate-mă, Pupă-mă sau în puzderia de reality-show-uri care bîntuiau, la un moment dat, canalele româneşti, dar acum s-au rărit, că-s cam scumpe şi-i cam criză. Fănuş Neagu povestea cîndva o istorie halucinantă la care fusese parte: într-un autobuz, un tînăr şi-a văzut pe geam soţia, pe motocicletă cu altul. A sărit ca ars şi l-a rugat pe şofer (linia 131) să-i urmărească! Şoferul a cerut aprobarea celor cîţiva pasageri (era pe la prînz, într-o zi de lucru) şi a purces la hăituirea amanţilor, blocaţi, pînă la urmă, pe o străduţă. O bătrînică i-a împins în mînă o umbrelă încornoratului, care, însă, plecat ca din puşcă spre adulterini, s-a ales cu o palmă de la nevastă-sa şi s-a-ntors cu coada între picioare, binemeritînd şuieratul „Laşule!“ al aceleiaşi băbuţe. „Ce ne-a determinat să participăm la asta?“ se-ntreba scriitorul – un ludic şi-un boem, de altfel –, răspunzîndu-şi sec: „Setea de mizeria altora.“

Bine, bine, emoţia e parte a vieţii şi, dacă vinde programul sau ziarul – fie şi online –, e normal să fie exploatată, să nu fim moralişti pudibonzi.

Dar raţiunea? Trebuie să fie şi ceva raţiune, caz în care ar exista un oarecare echilibru.

Conform dicţionarului, raţiunea este „facultatea omului de a cunoaşte, de a gîndi logic, de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor“. Să le luăm pe rînd.

De cunoscut, da, presa cunoaşte cîte ceva, pe care ni-l împărtăşeşte – şi n-o să fiu răutăcios să zic că aflăm doar cine cu cine s-a mai, şi ce implanturi şi-a mai făcut o fufă. Nu, ştiri mai există, ştiri adevărate, despre societate, clasa politică, economie, sport, ba chiar şi cultură. Selecţia lor, împachetarea, prezentarea, titlurile obsedate de calambururi, comentariile miştocare – asta e altă poveste. De bine, de rău, informaţii mai sînt – agenţiile de ştiri să trăiască, întrucît redacţiile de ziare sînt depopulate rău.

Cu gînditul logic avem deja o problemă. De două decenii încoace, de exemplu, în fiecare toamnă sîntem anunţaţi că în iarna următoare se dublează întreţinerea la bloc. 2 la puterea 20 face 1.048.576, deci ar trebui să lăsăm sus, la uscătorie, de un milion de ori mai mulţi bani ca acum 20 de ani. Este, fireşte, o problemă de aritmetică (o ştiinţă aflată deasupra claselor sociale, după cum m-a învăţat tata de cînd eram mic), una de ţinere de minte, dar şi una de logică.

Dă presa semn că înţelege sensul fenomenelor? Să vedem: cutremur de 3,1 grade magnitudine pe scara Richter, după alte două similare. Ce titrează pe burtieră televiziunile? „Al treilea cutremur major în 48 de ore.“ Major. Cel din ’77 trebuie să fi fost foarte major, iar seismul din Japonia 2011 – incredibil de major.

Nu mai vorbesc şi despre legăturile dintre fenomene pentru că mă grăbesc să precizez: nu generalizez. Avem cîteva serioase şi reuşite publicaţii economice, culturale şi de diferite nişe. Avem cîteva posturi de radio de bună calitate. Avem cîteva canale TV care... mă rog, să ne oprim aici. Oricum, nu toată presa e dominată de emoţii exacerbate şi suferindă la capitolul raţiune.

Doar vreo 95% din ea. 

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.