Ziarişti pe bune
Cum e presa românească actuală, se ştie! Nu. Nu se ştie, pentru că vorbim despre ea cu gîndul exclusiv la cei cîţiva senatori de drept ai talk-show-urilor, plus cîteva zeci de reporteri TV mai mult sau mai puţin inspiraţi, mai buni sau mai modeşti cunoscători ai limbii române, stăpînind mai aprofundat ori mai superficial domeniile pe care le acoperă. Oricum, acestora din urmă – cu puţine excepţii – nici nu le reţinem numele. Dar trebuie spus ceva şi în apărarea lor: doar o (mică) parte din ceea ce produc şi din felul în care apar în vieţile noastre se află în sarcina lor – restul (inclusiv penibilităţi) sînt urmarea felului în care sînt folosiţi.
Pe de altă parte, mai ales de cînd a început să se mute pe Internet cu arme (prietenii ştiu de ce!) şi bagaje (idem), presa scrisă e tot mai anonimizată şi mai îngustă în formele de exprimare. Dacă în anii ’90 puteam vorbi despre destule voci marcante ale cuvîntului scris, despre remarcabili autori de reportaje, anchete şi interviuri, azi ziarele sînt compuse aproape exclusiv din ştiri – de multe ori preluate ad litteram de pe agenţii – şi editoriale.
Vă spun ceva aceste nume?
Cu toate acestea, există în România de azi, şi au existat tot timpul, ziarişti adevăraţi şi presă de calitate. În primul rînd, în agenţiile de ştiri – canale de presă esenţiale care implică un nedrept anonimat. Relativ recent, unele ziare au început să menţioneze numele autorilor de ştiri venite pe agenţii, dar, cum imaginea face cît o mie de cuvinte, absenţa ei îi lasă pe ziarişti tot în umbră. Vizibilitatea – la propriu şi la figurat – este cea care asigură notorietatea şi încrederea în competenţa ziaristului.
Vă spune ceva numele Lucia Efrim? Este, de ani buni, unul dintre cei mai tari ziarişti pe zona justiţiei. Dacă am o nelămurire legată de reţineri, arestări, procese, situaţii juridice sofisticate, pun mîna pe telefon şi o sun, profitînd de faptul că am avut bafta să-i fiu coleg la Mediafax. Ca şi Elvirei Gheorghiţă, „Doamna doctor“, mega specialist în probleme de sănătate şi învăţămînt. N-am întîlnit încă un profesor universitar sau şef de clinică să nu se însenineze cînd îi aude numele!
În al doilea rînd, presa online. Ultimii ani au însemnat – cum spuneam – o tristă restrîngere a printurilor, dar şi o fericită dezvoltare a jurnalismului de Internet. Astăzi există bloguri personale mai bine informate şi mai bine scrise decît unele publicaţii de trust. În plus, pe site-urile de presă şi de ştiri scriu oameni de o foarte bună calitate, care fie s-au lansat direct aici, fie au migrat dinspre celelalte canale mass-media. HotNews, de pildă, mi-a prilejuit bucuria descoperirii mai multor voci de excepţie: Anne-Marie Blăjan, „doctor“ în materie de politică externă, poate singurul ziarist român care, la începutul crizei financiar-economice mondiale, a enumerat convingător şi spectaculos avantajele pe care România le putea avea de pe urma acesteia!; Cristian Orgonaş, un neobosit cercetător al istoriei economice, capabil să producă solide – şi surprinzătoare! – comparaţii între salariile, pensiile şi preţurile din diferite perioade, inclusiv înainte şi după decembrie 1989; Dan Popa, un excelent analist economic, dacă vrei să înţelegi ce se-ntîmplă cu adevărat şi ce e probabil să se mai întîmple, trebuie să citeşti articolele lui, scrise, nota bene, într-un limbaj accesibil oricui; Vlad Mixich, hotărît să descopere toţi românii excepţionali din lume şi făcînd cu ei interviuri care se citesc cu sufletul la gură.
Oameni care nu se pricep la orice
În al treilea rînd, oameni din diferite canale de presă care, spre deosebire de cei care se pricep la orice, s-au specializat cu adevărat într-un domeniu, dînd dovadă de o cultură impresionantă, dar formulînd şi un punct de vedere clar, puternic, personalizat. Dacă vreau să ştiu cîţi bani face un film pe care o să-l văd sau nu şi să fiu la curent cu ce mişcă în lumea cinematografiei, am mai multe variante de semnături, dintre care, personal, o prefer pe cea a Iuliei Blaga. Dacă vreau să mă prind cum merge economia – la noi şi-n lume – mă uit la Moise Guran. Dacă am nevoie de o analiză meseriaşă a campionatului naţional de fotbal... Am glumit, n-am nevoie de aşa ceva.
În al patrulea rînd, în contra curentului care a dus la cvasidispariţia reportajelor şi anchetelor „de autor“, atît din presa scrisă cît şi din cea vizuală, supravieţuiesc totuşi cîţiva încăpăţînaţi ale căror filme şi emisiuni abia aştept să le văd, indiferent care ar fi subiectele alese, pentru că de fiecare dată îşi lasă amprenta inconfundabilă şi de fiecare dată e ceva interesant. Menţionînd aici numele lui Cornel Mihalache şi Răzvan Butaru, pot fi suspectat de subiectivism, căci îmi sînt colegi (şi prieteni) în TVR, dar am să adaug imediat excelenta emisiune PRO TV România, te iubesc!
Cum s-a deformat percepţia
Am lăsat intenţionat la coadă zona editorialiştilor şi a realizatorilor de talk-show, care – în ansamblul ei – a deformat grav atît percepţia asupra presei cît şi presa însăşi, prin instituirea şi cimentarea impresiei că ziaristul e un cetăţean care-şi dă cu părerea. Despre orice. Acelaşi om vorbind cu apăsare şi fără dubii despre poneiul roz, calificarea naţionalei de fotbal, ţinutul secuiesc, lista compensatelor, bacteria e-coli, războiul din Libia, mişcările tectonice, doctrine politice, subtilităţi legislative şi juridice, orice altceva. Este exact ceea ce nu fac cei amintiţi mai sus.
Nu e de mirare că rezultatele sînt pe măsură. Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi articolele de acum doi, patru, zece ani ale vreunui editorialist VIP şi să vedeţi în ce măsură ceea ce preconiza s-a adeverit? Căci fără prorociri nu se poate! Nu se cheamă că eşti analist! Cît despre moderatori, majoritatea n-au nici o treabă cu etimologia cuvîntului, amintindu-mi de o caricatură a legendarului Matty: un arbitru de fotbal alergînd, făcînd semne largi şi strigînd: „Hai! Acum, că sîntem în avantaj!!“. Şi totuşi, chiar şi în această zonă există ziarişti adevăraţi. Dintre editorialişti, admiraţia mea se îndreaptă, de pildă, spre Alina Mungiu-Pippidi. Dintre moderatori, îmi place tot mai mult Mihai Rădulescu. Şi nu sînt singurele exemple.
Jurnalismul românesc nu este o breaslă formată din oameni care-şi vînd sufletul, din isterici şi din pipiţe care n-au reuşit (deocamdată) să-şi găsească altceva de lucru. Nu în întregime, şi nici măcar în majoritate. Cei mai mulţi dintre ziarişti sînt oneşti, muncitori şi destul de în temă cu lucrurile despre care vorbesc. Unii dintre ei sînt supercompetenţi. Unii sînt strălucitori. Din păcate, destui sînt (cvasi)anonimi. Dar nu trebuie decît să vrei, ca să reuşeşti să ajungi la ceea ce fac ei şi să fii informat pe bune.
Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.
