Din altă lume

Evenimentele din decembrie 1989 şi cele care le-au urmat, în 1990 continuă să stîrnească polemici pasionante (şi pasionale). În numărul Dilemei vechi despre „Cultura protestului“, David Schwartz a publicat un articol intitulat „Piaţa Universităţii. După 20 de ani“ – despre formele de contestaţie şi despre participanţii la ceea ce am putea numi cea mai amplă mişcare de opoziţie de după căderea regimului Ceauşescu. Autorul – care a studiat istoria manifestaţiilor şi a represiunii din Piaţa Universităţii şi a creat un spectacol de teatru documentar intitulat Capete înfierbîntate – porneşte de la întrebarea provocatoare lansată de coordonatorul dosarului: Mai este posibil astăzi un fenomen similar celui din Piaţa Universităţii? Textul articolului conţine opinii şi informaţii (preluate de la participanţii direcţi şi din rapoarte oficiale) care au suscitat reacţii aprinse pe pagina online a revistei şi pe Facebook. Publicăm în cele ce urmează o scrisoare ce ne-a fost adresată de Tudor Călin Zarojanu şi răspunsul lui David Schwartz la aceste obiecţii. 

Îmi cîntăresc cu grijă cuvintele: rareori mi-a fost dat să citesc o colecţie mai uimitoare de aberaţii răuvoitoare decît articolul „Piaţa Universităţii. După 20 de ani“ din nr. 356 al Dilemei vechi. Încerc din  răsputeri să-mi domolesc indignarea şi să fiu cît mai scurt, indiferent dacă acest text va fi publicat sau nu. 

1) Cascada afirmaţiilor năucitoare începe cu întrebarea retorică: „Mai este posibil astăzi un fenomen de tipul Piaţa Universităţii?“. O întrebare vicleană, pentru că nu este însoţită de perechea ei întru fiinţă: „Mai este cazul?“. Mi-e greu să cred că absenţa celei de-a doua interogaţii e o scăpare. Mult mai degrabă e intenţionată, pentru a sugera că „fenomenul“ a fost un scop în sine şi că, pe de altă parte, ce mi-e 1990, ce mi-e 2010. În realitate, Piaţa Universităţii a fost o luptă pentru nişte principii (bune sau proaste), în vreme ce toate protestele ultimilor ani au fost bătălii (justificate sau nu) pentru bani. Orice comparaţie e exclusă. 

2) „Tentaţia nostalgiei şi a romantizării“ din motive de „prima sau a doua tinereţe“ trimite direct la bancul cu „Era mai bine pe vremea lui Stalin, că eram mai tineri!“. În realitate, în Piaţă s-au aflat foarte mulţi liceeni şi pensionari, iar „nostalgia“ n-are nimic de-a face cu vîrsta. 

3) Jenantă insinuarea că „susţinătorii discursului nostalgic“ (sintagmă folosită, întru fixare şi autovalidare, a doua oară în 9 rînduri) omit în mod intenţionat detalii (semnificative) despre Piaţă. Îmi cer scuze, dar n-am văzut pe nimeni pupînd mîna nimănui! Şi nici n-am sesizat „amploarea naţionalismului şi bigotismului“. Şi a discriminării faţă de comunişti, nu? 

4) Confiscarea noţiunilor de „erou“, „victimă“ etc. de către „pătura intelectuală“ (oare cînd am auzit eu înainte de 1990 expresia asta?) anticomunistă şi de către organizaţii de extremă dreapta!? Cum, vă rog? Concret, dacă se poate. I-a împiedicat cineva pe nostalgicii comunişti să se declare victime ale capitalismului sălbatic? De fapt, cine nu se declară victimă în ţara asta? Şi care organizaţii de extremă dreapta? Aş fi curios să văd o listă, eu nu ştiu nici măcar una singură. 

5) „(...) în care «democraţie» înseamnă în primul rînd interzicerea comunismului.“ Cine a spus sau sugerat asta, vreodată? Şi ce comunism să fie interzis? Susţineţi că mai e comunism în România?  

6) Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara este nedemocratic? Zău? Păi, spuneţi-le asta ţărilor care au adoptat Legi ale lustraţiei! Punctul 8 nu cerea pedepsirea, nici măcar dojenirea activiştilor de partid (nu a tuturor membrilor PCR) şi a securiştilor, erau liberi să prospere financiar – cum au şi făcut, să devină profesori de democraţie – cum au şi devenit, să se umple de bani şi de glorie. Le cerea un singur lucru: ca, pentru cîţiva ani doar, să nu ne mai reprezinte. Se vede că era o pretenţie peste poate. 

7) „Fiind omis sistematic faptul că majoritatea victimelor represiunii din 13-15 iunie sînt cetăţeni de etnie romă fără legătură cu protestatarii din piaţă.“ Asta chiar întrece orice! Cine şi cum a făcut statistica asta? Daţi-ne cifre, dacă vreţi să vă credem, că noi am văzut altceva. A doua parte a afirmaţiei nu este mai puţin şocantă: prin simplul fapt că erau ţigani n-aveau legătură cu protestatarii? Asta n-o fi nedemocratic să sugerezi? Să ştiţi că la Revoluţie au fost mulţi minoritari etnici. Şi, încă o dată, cum s-a stabilit că aveau sau n-aveau legătură? Înţeleg că vorbim despre un proiect de cercetare – care sînt bazele lui metodologice? 

8) „În spatele «anticomunismului» s-au ascuns (...) mişcările de extremă dreapta.“ Mai întîi, ni se spune încă o dată că sîntem nişte imbecili: deşi am crezut că sîntem anticomunişti, nu eram, frate, anticomunismul nu poate fi menţionat decît între ghilimele. Apoi urmează exemplele: GID activează azi prin proteste împotriva legalizării homosexualităţii, iar AVMR are ceva cu evreii. Habar n-am dacă e aşa, nici nu ştiam că asociaţiile respective mai există. Dar noi, noi Golanii, nu avem nimic de-a face nici cu GID, nici cu AVMR, nici cu Liga Studenţilor (o fi avînd vreo relevanţă pentru „cercetători“ – daţi-mi şi mie dreptul la ghilimele – că, după 20 de ani, organizaţiile sînt formate şi conduse de alţi oameni, care pot avea cu totul alte idealuri şi scopuri decît cei din ’90?), noi nu ne-am aflat în piaţă pentru ei sau la chemarea lor. Puteţi să credeţi asta? 

9) „Aşa-numita «mineriad㻓!? Păi, hai să-i spunem altfel. Panseluţiadă e bine? 

10) „Confiscarea de către extrema dreaptă a rolului de protestatar şi asumarea de către intelectuali a statutului fals de victime principale ale sistemului politic condus de FSN.“ Wow! O frază, trei aberaţii, nici o susţinere. 

11) „Rămîne evidentă (...) isteria generală a momentului 1990.“ Ei!, nu chiar aşa de generală: dl Ion Iliescu a candidat sub sloganul „Un preşedinte pentru liniştea noastră“. Cel puţin domnia sa nu era atins de isterie, era calm, părea că ştie ce face. Şi Silviu Brucan la fel, din cîte-mi amintesc. Şi Victor Atanasie Stănculescu. Şi Alexandru Bîrlădeanu. Şi mai sînt. 

12)  „Statul era discreditat.“ De către cine, vă rog? 

13) „Nimeni nu ştia în cine să creadă.“ Pe bune? Nu cumva vă extrapolaţi problemele personale? 

14) „Oamenii aveau nevoie de eroi, dar şi de «entertainment».“ Mamă, şi să vezi ce entertainment a fost pe paişpe! 

15) Dovadă pentru afirmaţia de mai sus: O „pieţară“ (n-am înţeles dacă se autodenumeşte aşa sau e calificativul cercetătorilor) care mărturiseşte că venea în fiecare seară, discuta cu prietenii şi îi asculta pe vorbitori. Circ, ce mai! La o manifestaţie serioasă nu vorbeşti cu nimeni şi nu asculţi nimic. 

16) A doua dovadă (anonimă şi ea, fireşte): Un tînăr care venea în Piaţă cu chitara, cînta şi-şi formase un nucleu de prieteni. Ăsta-i anticomunism!? Ăsta-i protest!? Ăsta-i motiv să te consideri victima FSN!? 

17) „Dincolo de jocurile politice“ – aruncat aşa, din condei, în mijlocul unei fraze, fără măcar încercarea de a-l argumenta – este dincolo de orice comentariu civilizat. 

18) Înşiruirea finală, cu oameni care „ţipă“ (!), „se ceartă“ (cu cine!?), „se căsătoresc în mijlocul mulţimii“ (!!!), „tipi cu bărbi lungi“ (şi eu care n-aveam nici măcar mustaţă, fi-r-ar!), „bişniţari care schimbă dolari şi vînd ceasuri de aur false“, este, cu adevărat – iată în fine un punct în care putem fi de acord – „din altă lume“. O lume paralelă, care n-a intersectat existenţa noastră în 1990, în Piaţa Universităţii, ci doar imaginaţia unor persoane. E de înţeles, desigur, frustrarea celor care au înţeles mult mai tîrziu (sau niciodată) ce se întîmpla în România acelor vremuri, dar de aici pînă la un proiect de cercetare e cale foarte, foarte lungă. 

19) Şi despre ce cercetare poate fi vorba cînd ni se spune că una dintre componentele proiectului este spectacolul de teatru Capete înfierbîntate? Păi, nu mai trebuie să faceţi nici o cercetare, ştiţi deja concluziile, nu? 

Îmi asum lipsa de modestie din cuvintele următoare pentru că trebuie să spun ceva esenţial. Am absolvit Facultatea de Matematică printr-o lucrare despre Romeo şi Julieta, am avut studii apărute în publicaţiile Academiei, am lucrat 12 ani în IT, am publicat nişte cărţi, dintre care una a luat Premiul Uniunii Scriitorilor, sînt de 18 ani în presă şi am lucrat peste tot (ziar, revistă, Radio, agenţie de ştiri, TV), nu în ultimul rînd cred că sînt un tată bun pentru copiii mei – dar nici una dintre dimensiunile mele, domnule David Schwartz, nu va fi vreodată mai importantă decît calitatea de Golan. Ar fi minunat dacă v-aţi găsi un alt moment al istoriei recente pe care să-l cercetaţi. Unul pe care, eventual, să-l înţelegeţi. 

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.