Presa, înapoiată

Publicat în Dilema Veche nr. 458 din 22-28 noiembrie 2012
Presa, înapoiată jpeg

Dacă e adevărat că tot ceea ce s-a întîmplat – bun sau rău – în România acestor 23 de ani are legătură directă cu politica (de unde şi exasperarea mea faţă de cei care spun „Nu mă interesează politica!“ – dar viaţa ta te interesează, prietene?), la fel de adevărat este că, de peste două decenii, mass-media sînt oglinda fidelă a societăţii şi a statului.

Fidelă? Da, fidelă. Cu toate manipulările, distorsionările, frivolităţile şi minciunile fără de ruşine? Da, pentru că, din păcate, şi acestea fac parte din realitate, din viaţa şi existenţa societăţii şi a statului.

Una dintre problemele dezbaterilor noastre este aceea că uităm mai mereu să ne asigurăm că vorbim toţi despre acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, să definim termenii-cheie ai discuţiei. Conform dicţionarului, presa, ziaristica, jurnalismul, cu toate familiile lor de cuvinte, se referă doar la publicaţii, şi singurul termen care include audiovizualul este mass-media. În practică, şi primii termeni s-au extins de mult asupra Radioului, Televiziunii, Internetului – dovadă, de pildă, componenţa Asociaţiei Ziariştilor Români, a Clubului Român de Presă şi a altor organizaţii de breaslă. Ar fi timpul ca dicţionarele să constate realitatea.

Dar contează mai puţin natura suportului (hîrtie, ecran, difuzor), cît natura demersului jurnalistic. Şi ar fi bine să o spunem o dată pentru totdeauna: jurnalism înseamnă, în primul rînd, ştiri, reportaje, anchete, interviuri şi documentare. Editorialul, ca şi datul cu părerea la televizor, nu conferă calitatea de ziarist, drept care nici nu sînt abordate doar de ziarişti, ci şi de oameni de afaceri, actori, politicieni şi de oricine altcineva consideră că are ceva interesant de spus (şi i se oferă sau îşi cumpără spaţiu pentru asta). Dacă nu practică şi nu a practicat măcar în trecut celelalte genuri publicistice, un editorialist nu este ziarist mai mult decît un cronicar de carte.

Am insistat asupra acestor aspecte pentru că ele sînt direct implicate în evoluţia presei postdecembriste. După ce a trecut ceea ce aş numi entuziasmul fondator, cînd un cotidian central vindea peste un milion de exemplare zilnic, iar un săptămînal putea atinge şi tirajul de 300.000, interesul faţă de presa scrisă a scăzut constant, din mai multe motive: dezamăgirea socială, creşterea explozivă a audiovizualului şi apoi a comunicării pe Internet şi prin intermediul telefoniei mobile, scăderea puterii de cumpărare şi schimbarea priorităţilor financiare, scăderea interesului clasei politice (azi nu mai există ziare de partid) şi a oamenilor de afaceri etc. În aceste condiţii, presa a reacţionat renunţînd treptat la majoritatea genurilor publicistice de substanţă şi pervertindu-l pe singurul păstrat.

Astăzi, reportajul (de la cel social pînă la cel cultural, trecînd prin reportajul turistic şi de oricare alt tip) este o raritate aproape bizară; anchetele anilor ’90 au fost înlocuite cu „dezvăluiri la cheie“: cineva îţi vinde un document sau o informaţie şi tu o arunci ca atare pe piaţă, după care încep talk-show-urile despre subiect – nici vorbă de mers pe teren, căutat, descoperit, satisfacţia de a fi determinat pe cineva să spună ce n-ar fi vrut să spună etc.; interviurile au dispărut şi ele aproape cu totul, deşi sînt un gen iubit de public şi în ciuda faptului că avem oameni de valoare în toate domeniile, cu recunoaşteri internaţionale; documentare pe o anumită temă sau un anumit subiect – fie el şi de mare interes (de exemplu, riscurile seismice) – există şi mai puţine.

Cît despre ştiri, singurul gen publicistic cultivat cel puţin la fel de mult ca în zorii presei post-decembriste, acestea au fost transformate într-o variantă autohtonă: ştirea comentată. Exceptînd buletinele meteo, cu greu găseşti o informaţie „curată“: cine, ce, unde, cînd, cum? De regulă, ea e însoţită de un comentariu (insinuant sau direct acuzator) ori cel puţin de o aluzie sau un calambur (de multe ori jalnic).

Care este justificarea acestei evoluţii? Că publicul nu mai gustă genurile la care s-a renunţat şi nici ştirile clasice. Că „vrea sînge“, scandal, ceva tare. În vreme ce ziarele îşi explicau astfel transformarea, televiziunile nou apărute (în special cele de ştiri) preluau de la bun început laitmotivul şi se construiau ca atare.

Un sîmbure de adevăr există în această justificare. O parte din public este comod şi se plictiseşte uşor citind sau urmărind un reportaj. Preferă titlurile de Breaking News şi se distrează văzînd cum se-ncaieră invitaţii unei dezbateri.

Dar există şi alte explicaţii ale acestei evoluţii – obiective şi subiective. Obiectiv – un reportaj costă mult mai mult decît o discuţie în studiou. Şi e criză. Nu prea se plătesc salariile în presă – cu atît mai puţin documentarele ştiinţifice! Subiectiv – şi acolo unde sau atunci cînd sînt bani, e mult mai greu să faci un interviu deştept decît să aduci acelaşi om în platou (sau „să-l iei“ la telefon), faţă-n faţă cu doi-trei indivizi care-l urăsc, şi să laşi lucrurile „să se întîmple“, rolul tău de „moderator“ constînd în a-i împunge, din cînd în cînd, cu suliţa printre gratii.

Relativ recent, comoditatea jurnaliştilor şi precaritatea resurselor financiare au dus la apariţia „jurnalismului civic“ – prezentat, desigur, ca o mare cucerire a democraţiei. Concret: povestiţi şi arătaţi voi ce nu mai reuşim noi să acoperim.

Iar „deasupra tuturora“, vorba lui Eminescu, se aşterne, de cîţiva ani, plasa Internetului (iertat fie pleonasmul), cu marile sale atuuri: îţi permite să intervii oricînd, iar intervenţia apare instantaneu; ai asigurat anonimatul şi, chiar dacă semnezi cu numele real, te afli în afara oricărei răspunderi legale pentru cele afirmate (un ziarist care călcase în străchini pe blogul lui a susţinut cu seninătate că nu-i aparţine, nu l-a creat şi nu scrie acolo, ce dacă e şi poza lui!; e imposibil de probat contrariul, dacă n-ai folosit un IP propriu); răspîndirea e instantanee şi potenţial mult mai largă decît a oricărui canal media clasic; poţi să spui orice despre orice şi despre oricine.

În aceste condiţii, nu e de mirare că mass-media şi, în general, comunicarea publică sînt marcate de toate tipurile de greşeli posibile: de gramatică, de punctuaţie, de topică, de stil, de logică, de informare, de aritmetică şi, cu voia dvs., de ancorare în realitate.

Aceste observaţii nu sînt adevărate pentru unele dintre canalele specializate, de nişă (reviste literare, de arhitectură, design, teatru etc.) – dar acestea oricum nu pot fi încadrate la comunicare în masă.

Rezumînd, evoluţia mass-media din România poate fi caracterizată prin cîteva fenomene principale: cvasidispariţia genurilor jurnalistice de bază; o criză financiară tot mai gravă; cea mai severă fluctuaţie de personal din toate breslele, şi asta chiar în perioadele financiare mai bune; dispariţia accelerată a canalelor de presă; mutarea pe Internet; înregimentarea politică nedeclarată (cea declarată e perfect onestă); apariţia arbitrilor-jucători, „moderatori“ cu comportament de anchetatori care luptă la baionetă cu o anumită parte a invitaţilor şi le pun întrebări la care nu-i lasă să răspundă; scăderea continuă a nivelului profesional (consecinţă a celor de mai sus); scăderea audienţei generale.

De cîte ori am avut ocazia, am menţionat contraexemple, pentru că există totuşi în România ziarişti excepţionali şi chiar instituţii de presă cărora cu greu le poţi găsi vreun cusur. De data aceasta am să pomenesc doar două nume: Ciprian Plăiaşu, care – cu o determinare extraordinară, de multă vreme – face în „Adevărul“ reportaje-anchetă despre clădirile-monument aflate în stare de degradare, respectiv agenţia de ştiri Mediafax. Pe jurnalist nu-l cunosc personal; în Mediafax am avut privilegiul să lucrez.

Tema acestui număr din Dilema veche pare tristă, dar ascunde o speranţă. „România înapoiată“ trimite la jalnicele noastre rămîneri în urmă, dar poate fi privită şi ca o provocare: România ar trebui să fie înapoiată românilor.

Mutatis mutandis, mass-media ar trebui înapoiate jurnaliştilor adevăraţi. Nu e un lucru uşor, nici măcar – sau în special! – să definim ce înseamnă un jurnalist adevărat. Dar cred cu tărie că asta trebuie să ne propunem şi că e singurul mod prin care presa ar putea ieşi – inclusiv financiar – din gaura neagră în care a fost atrasă.

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.

Foto: V. Dorolţi

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.