⬆
cît de mare este literatura mică?
Majore şi minore în literatură - argument
Fac parte din categoria celor care între 12 şi 20 ani au visat să ia premiul Nobel pentru literatură. Şi să nu vă închipuiţi că eram puţini! O generaţie întreagă de posibili scriitori laureaţi, cu măreţe opere virtuale şi cu jurnale în care poveştile de amor se împleteau cu probleme existenţiale.
O mînă moartă
Ţin să precizez de la început că m-aş bucura să existe în România literatură de consum. Ar fi cred şi în folosul literaturii „adevărate“, care i-ar împrumuta din public, măcar din zona unde graniţele dintre cele două tipuri de scriitură nu-s tocmai bine definite.
Minor. Sol Minor
Datorită părinţilor, dar şi anturajului, am crescut într-un ecumenism cultural fără limite. Nici măcar pentru o clipă n-am întrezărit vreo contradicţie, concurenţă sau nepotrivire de caracter între Pink Floyd şi Mozart, între Rembrandt şi Andy Warhol, între Zboară cocorii şi Blow Up.
Literatură de mic consum
A vorbi despre literatură de consum în România mi se pare uşor exagerat. Noi nu avem literatură de consum în sensul consacrat al termenului, adică literatură scrisă pentru publicul larg şi al cărei scop să fie, în esenţă, unul comercial. Sau, dacă există aşa ceva, este o literatură de consum ratată, care nu îşi atinge ţinta, adică nu se prea consumă.
În căutarea scrisului pierdut
Cunosc vreo zece compatrioţi care nu mai au nici un fel de dubiu: li s-ar cuveni neîntîrziat Premiul Nobel pentru literatură, dar forţe obscure complotează împotriva iminentului lor succes. Unii sînt convinşi că au deja operă nemuritoare, atîta doar că nu-i înţeleg contemporanii – nişte ignoranţi, se-nţelege. Alţii n-au apucat să scrie nimic, dar în tărtăcuţa lor mustesc idei geniale, niciodată scoase la iveală.
Literatură fără referinţe
Lipsa de interes a scriitorilor este o posibilă explicaţie a faptului că pe piaţa românească există puţine cărţi autohtone care să aparţină unor subgenuri literare.
Atac în bibliotecă
Încă de acum multe decenii, Camil Petrescu vitupera enervat de succesul fulminant al lui Edgar Wallace: „Romanul poliţist nu e o carte imorală, ci doar o carte crîncen proastă. Nu are în favoarea lui nici o circumstanţă uşurătoare. Trăieşte speculînd logica anemică a cititorului său şi mediocritatea imaginaţiei lui“.
Luxul de a scrie cărţi pentru copii
Adesea, colegii din presă îmi spun că autori de cărţi de poveşti nu prea există în România. Ei, ba există, cum să nu existe? Toţi oamenii care au condei mai fac şi asta din cînd în cînd. Adică, scriu poveşti. Sîntem mulţi, fără nici un dubiu. Dar sîntem o subspecie aparte, cu o durată scurtă de viaţă: publicăm poveşti un an, doi, ca şi cum am lua o gură de aer, şi apoi „sărim“ iar la alte genuri, care ne aduc mai multe satisfacţii.
Metoda Columb inversată
Cineva spunea, şi cred că pe bună dreptate, că scriitorul român nu se poate abţine să fie genial. Sună bine trebuşoara asta, numai că, de obicei (şi mai ales la noi), geniile au parte de o largă recunoaştere internaţională (nu?) de-abia după... confirmarea trecerii dintre cei vii. Şi atunci? Ce-i rămîne autorului român?
Inflaţia de impostori virusează literatura
Unii scriitori scriu, poate fără să-şi dea seama, cu gîndul la premii. Insist, o fac fără să conştientizeze fenomenul. Li se pare că forma asta de validare e preferabilă omologării prin public.
Clasici şi vampiri, pe băncile şcolii
Voi începe prin a defini termenii literatură „mică/mare“, privind strict din perspectiva programelor şcolare de limba şi literatura română, documente care fixează reperele activităţii didactice. Judecînd dihotomic, „marea“ literatură este literatura autorilor canonici, pe cale de consecinţă, „mica“ literatură este cea a autorilor necanonici.