Majore şi minore în literatură - argument
Fac parte din categoria celor care între 12 şi 20 ani au visat să ia premiul Nobel pentru literatură. Şi să nu vă închipuiţi că eram puţini! O generaţie întreagă de posibili scriitori laureaţi, cu măreţe opere virtuale şi cu jurnale în care poveştile de amor se împleteau cu probleme existenţiale, cei care la petreceri îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, care se zbînţuiau pe „Coco Jambo“, apoi, pe la 3 dimineaţa se retrăgeau pe balconul gazdei sau în bucătărie pentru a discuta despre sensul vieţii şi despre Dumnezeu. Cu timpul m-am lămurit însă că „treaba cu literatura“ era mult mai complicată. Că aveai nevoie, pe lîngă un talent oarecare şi o uşurinţă la scris, de multă determinare, de o perseverenţă care implica sacrificii, de un solid sistem de valori, de viziune. Multora dintre cei cu care mă conversam prin bucătării şi pe balcoane le-a pierit treptat entuziasmul şi şi-au găsit alte căi de exprimare. Alţii, în schimb, s-au apucat „serios“ de scris, ignorînd în parte cele enumerate mai sus. În ultimii 10-15 ani, am fost invadaţi de o mică, dar bine grupată armată de scriitori, pentru care Nobelul era încă un obiectiv de atins. Am asistat la exhibiţionisme literare şi autoficţiuni, la dezlînate bloguri offline de cîteva sute de pagini, la lamentaţii şi romane „de tranziţie“, fără poantă, fără poveste, printre care s-au strecurat şi cîteva cărţi bune.
Prea preocupaţi să scrie „marea literatură“, foarte puţini, dintre aceşti oameni au fost dispuşi să dezerteze, reorientîndu-se spre literatura „minoră“, spre subgenuri. Probabil că e declasant, chiar dacă îţi dai pe undeva seama că nu vei fi niciodată Joyce sau Llosa, să te apuci să scrii o carte „comercială“, cu o poveste uşurică pentru copii, femei şi alte „minorităţi“. Pe de altă parte, nici editurile nu i-au încurajat în acest sens. Nimeni nu le-a sugerat că, dacă cu fostele lor jurnale din adolescenţă, un pic mai cizelate, nu vor ajunge departe, poate ar putea să intre în istoria literaturii „de consum“ cu o poveste coerentă cu vampiri sau strigoi. Sau cu un thriller din cartierul Ferentari. Mai mult decît atît, chiar dacă ar fi apărut peste noapte scriitori valoroşi de romane thriller, fantasy ori de carte pentru copii (poate că sînt şi nu-i cunoaştem!) tot nu s-ar fi găsit nimeni care să-i promoveze. De pildă, eu am aflat că o editură mi-a publicat o carte de poveşti în momentul în care am văzut-o într-o librărie. Era pe piaţă deja de cîteva luni. Mai puteam să am pretenţia la vreo lansare?
Aşadar, scriitori avem, în mare parte de talie mijlocie, dar ei continuă să viseze la „marea literatură“. Literatură „mică“ nu prea avem. E cineva dispus să o scrie? (Adina POPESCU)
