Atac în bibliotecă

George ARION
Publicat în Dilema Veche nr. 336 din 22-28 iulie 2010
Atac în bibliotecă  jpeg

- o pledoarie pentru romanul poliţist -

Încă de acum multe decenii, Camil Petrescu vitupera enervat de succesul fulminant al lui Edgar Wallace: „Romanul poliţist nu e o carte imorală, ci doar o carte crîncen proastă. Nu are în favoarea lui nici o circumstanţă uşurătoare. Trăieşte speculînd logica anemică a cititorului său şi mediocritatea imaginaţiei lui“.

Nici Alexandru Philippide (pe care l-am adorat şi căruia i-am consacrat, în tinereţe, o carte) n-a fost mai indulgent în aprecieri: „nu serveşte decît la astuparea ceasurilor de plictiseală“. Asta nu l-a împiedicat ca, în nuvelele lui – Floarea din prăpastie şi Îmbrăţişarea mortului –, să facă apel la mijloace din panoplia literaturii de suspans.

Astfel de „consideraţii confortabile“, datorate unor literaţi eminenţi, au descurajat, cu siguranţă, afirmarea policier-ului românesc.

În tabăra adversă, Mircea Eliade şi Paul Zarifopol susţineau cu fervoare altceva. Ultimul se exprima tranşant: „...acest gen, prin energia sa dramatică, este în adevăr salvator pentru omenire, căreia i se serveşte în doze de piaţă literatură moluscoasă, sub pretext de profunzime psihologică“.

Evident, disputele, mai mult sau mai puţin cordiale, se purtau în legătură cu traducerile din opera autorilor străini, producţia autohtonă de acest fel fiind cvasiinexistentă.

După Al Doilea Război Mondial, opinii „pro“ sau „contra“ s-au exprimat sporadic, în contextul „noului climat literar“, partizanii şi detractorii genului purtînd un „război rece“, din umbră. Şi totuşi, paradoxal, numărul scriitorilor autohtoni care îl ilustrau a crescut, cele mai multe dintre „creaţiile“ lor neavînd, din păcate, nici o valoare, fiind elaborate „la comandă“. Iar multă vreme, în special pînă la apariţia colecţiei „Enigma“, de la Editura Univers, nici nu prea se ştia ce se petrece pe alte meridiane.

M-aş fi aşteptat ca, după 1990, să urmeze un reviriment al romanului cu suspans (poliţist sau de spionaj). El s-a lăsat cam mult timp aşteptat, aşa cum s-a întîmplat, în România, cu înnoirile din oricare alt domeniu. De aceea, în mai multe rînduri – în presă, la radio şi televiziune – am încercat să descifrez cauzele acestei letargii. Îmi permit să reiau, cu mici modificări, cîteva dintre aserţiunile mele, consemnate într-un dialog cu distinsul cărturar Ovidiu Pecican, interviu publicat în revista Mişcarea literară.

Prea puţini pe scena crimei

Pe mapamond se produce o expansiune fără precedent a literaturii mistery &thriller. Cărţile autorilor care cultivă acest gen sînt editate în zeci de milioane de exemplare, ceea ce le aduce beneficii de vis. Lucrările lor sînt comentate de către persoane avizate, în publicaţii de mare tiraj, şi ecranizate imediat. Editurile profită de încasările fabuloase şi susţin publicarea unor lucrări mai puţin vandabile. La noi, însă, pot fi număraţi pe degete cei care se încumetă să se aventureze pe teritoriul unde se înfruntă criminalişti şi ucigaşi. Cine îi prezintă? După ştiinţa mea, singura rubrică de semnalare pe larg a acestor apariţii editoriale – „Scena crimei“ – îmi aparţine şi, de patru ani, este găzduită, duminica, de către Jurnalul naţional.

De ce, oare, această sfială? Lipsa unei tradiţii? Posibil. Într-una dintre singularele încercări de sinteză consacrate fenomenului, Literatura şi fascinaţia aventurii, Horia Matei remarca puţinătatea exemplelor de scriitori români care s-au dedicat acestui gen. Şi mai puţini sînt cei care au obţinut rezultate notabile. Atunci, să fie de vină inundarea pieţei cu multe traduceri? În opinia mea, ele ar trebui să contribuie la declanşarea unui spirit de emulaţie şi nu a unei inhibiţii. Absenţa unor scriitori profesionişti? Dar mulţi dintre autorii străini au fost, la început, ziarişti, poliţişti, agenţi secreţi, pînă cînd au izbutit să se întreţină numai din scris.

În ţara noastră, autorul de romane poliţiste are un statut ambiguu, mai mult de „tolerat“. El nu inspiră încredere criticului literar, deoarece acesta desconsideră genul, din cauza unei pregătiri superficiale în domeniu. În cel mai bun caz, reperele lui sînt Agatha Christie, Conan Doyle, eventual Hammett, Chase şi Chandler, deşi, în ultimele decenii, romanul poliţist a cunoscut metamorfoze spectaculoase. (Fac o paranteză: eu sînt o excepţie, am fost un răsfăţat al criticii literare, la debutul meu s-a exclamat „Avem un Chandler!“, s-a scris mult despre mine, unele cărţi mi-au fost încununate cu Premiul Uniunii Scriitorilor – în 1985 şi 1995; altele au fost adaptate pentru marele ecran sau au devenit seriale TV.)

Romanele „miliţiste“ şi despre ce învaţă şcolarul francez

Autorului român de romane poliţiste nu-i acordă credit nici cititorul. Înainte de ’90 au apărut puţine romane poliţiste cu subiect autohton – doar trăiam într-o ţară unde se nega existenţa fărădelegii. Acele romane „miliţiste“ – termenul îi aparţine Danei Dumitriu –, scrise deseori fără har, au provocat o stagnare a acestui tip de literatură şi în climatul de libertate instaurat după doborîrea dictaturii. Ca urmare, nici editorul nu are încredere într-o realizare românească şi rarele apariţii datorate condeierilor români nu se bucură de o promovare corespunzătoare, indiferent de valoarea lor. Ar mai putea fi o cauză, dintre multele posibile: publicul nu crede în justiţia română, aşa că este greu să-i propui ca erou un justiţiar verosimil, din moment ce toată lumea a aflat despre numeroase cazuri de poliţişti, procurori, judecători certaţi ei înşişi cu legea. Iar poliţistul de azi se deosebeşte prea puţin de miliţianul de ieri.

V-ar plăcea să fiţi şcolar în Franţa? Mie, da. Pentru că, printre altele, la ora de literatură, mi s-ar pune pe bancă o carte poliţistă şi ar trebui să răspund la un set de întrebări incitante. Cum e prima copertă? Are ilustraţia legătură cu titlul? Ce elemente evocă relaţia cu genul căruia îi aparţine romanul? Coperta a patra aduce un plus de atractivitate şi de mister? Dar ce se constată în privinţa conţinutului? Cine este povestitorul – autorul omniscient, protagonistul, un apropiat al acestuia? De ce unul sau altul? În ce mod ne este adusă la cunoştinţă enigma? Cum e condusă ancheta? La soluţie cum se ajunge?

Pare o joacă într-o recreaţie, dar iată cum se poate străbate, în mod inteligent, instructiv, ispititor, nostim, labirintul unor ficţiuni de tip special, şi se poate deschide apetitul de a le citi. Să vă spun cum sînt prezentate ele în manualele românilor? Ştiţi şi singuri – nu li se acordă nici o atenţie.

Cum nu mai am nici o şansă să devin elev francez, m-am visat, cu pipa în mînă, în mijlocul unor studenţi de la o facultate din România, încercînd să descifrăm împreună universul fascinant al crimei reflectate în literatură. Întocmai ca în majoritatea celorlalte ţări, unde romanul noir, giallo, polar, hard boiled sau cum i s-o mai fi spunînd nu e socotit maculatură, paraliteratură, creaţie mediocră, subalternă, surogat. Iar numărul lucrărilor care analizează cu seriozitate genul este copleşitor şi se datorează unor critici şi istorici literari cu o reputaţie consolidată. Am încercat să număr titlurile din bibliografia remarcabilului studiu al Danielei Zeca, Melonul domnului comisar. M-am lăsat păgubaş cînd am ajuns la cifra 100.

Lista lui George Arion

Pur şi simplu, a fost o vreme cînd mă simţeam singur, mai ales după ce şi Rodica Ojog-Braşoveanu trecuse în lumea umbrelor. De fapt, şi mai înainte mă simţisem stingher. Nu mă regăseam în cărţile unor „confraţi“, care lăudau prestaţiile miliţienilor.

Însă lamentaţiile mele de odinioară nu-şi mai au rostul acum. Astăzi pot să înşir multe nume de autori români de policier-uri, care nu s-ar face de rîs dacă ar fi traduşi într-o limbă de circulaţie universală.   

Vă ofer o listă – lista lui George Arion. Reţineţi, vă rog, numele acestor scriitori. Aţi auzit şi veţi mai auzi, cu siguranţă, de ei: Stelian Ţurlea, Adrian Onciu, Eugen Ovidiu Chirovici. Lor li se adaugă cei promovaţi de Crime Scene Publishing, un imprint Flacăra şi Tritonic (directori Alexandru Arion şi Bogdan Hrib): Oana Stoica-Mujea, Ivona Boitan, Emil Simionescu, Alex. Mihalcea, VT Morogan, Monica Ramirez, Bogdan Hrib, Bogdan Teodorescu. Cărţile acestora apar în mii de exemplare, însoţind revista Flacăra. M-aş trece şi pe mine, iliescian, pe listă.

De-acum, putem afirma cu îndreptăţire că s-au pus bazele unei şcoli româneşti a romanului poliţist. Apariţia ei contrazice spusele şocante ale lui Al. Philippide: „pricina (lipsei de apetit a literaţilor de la noi pentru romanul poliţist, n.a.) va trebui căutată într-o inaptitudine a firii naţionale pentru asemenea producţii literare“. Bunul poet se înşela, sîntem înzestraţi şi pentru a descifra, în cărţi, enigma unui asasinat terifiant sau a unui hold-up ingenios. De aceea s-a şi constituit, anul acesta, Romanian Crime Writers Club – prima asociaţie a autorilor de romane poliţiste din România. Scriitori din generaţii diferite, cu stiluri diferite, cu viziuni diferite asupra lumii. Îi apropie dragostea de thriller&mystery şi o bună cunoaştere a acestui fenomen. Întîmplările din romanele poliţiste româneşti se desfăşoară în ţară, în saloane simandicoase sau în cartiere rău famate, dar şi în Grecia, Suedia, Belgia, Olanda, Rusia, Turcia, SUA etc. Decorul e descris în deplină cunoştinţă de cauză. Subiectele sînt şi ele diverse – de la urmărirea unui ucigaş în serie pînă la dezvăluirea iţelor unui complot de talie internaţională. Personajele sînt poliţişti, jurnalişti care devin anchetatori fără voie, agenţi speciali, justiţiari de conjunctură. Nimic nou sub soare, dar fiecare posedă un timbru personal. Unii sînt gravi, alţii preferă o relatare mai jucăuşă, cu ironie şi umor.

O confesiune

La final, simt nevoia unei confesiuni. Am scris, în 1983, primul meu roman poliţist, Atac în bibliotecă, şi ca să mă joc, însă şi dintr-un spirit de frondă. Nu mă recunoşteam în literatura poliţistă pe care o găseam în librării şi am dat un „atac“ nu numai la insipidele cărţi cu miliţieni, dar, în general, la toată literatura cu false pretenţii de gravitate şi profunzime, la „literatura moluscoasă“. Eroul meu, simpaticul jurnalist Andrei Mladin, a fost imediat îndrăgit de către tinerii din vremea aceea. Era el însuşi un june obişnuit, care se împotrivea cu umor la necazurile abătute aupra sa. M-au înrîurit Chandler, Hammett, Chase, Cheney. Are dreptate Northrop Frye – „dorinţa unui scriitor de a scrie nu poate decurge decît dintr-o experienţă a literaturii“. Care, evident, nu se rezumă numai la lectura de cărţi poliţiste. Spre uimirea multora, autorii de thriller &mystery au lecturi mai bogate decît se crede. Şi dau dovadă de multă rigoare şi profesionalism la masa de lucru, documentîndu-se temeinic pentru subiectele abordate. Fiindcă, după cum remarcă Mircea Mihăieş în minunata sa carte, Metafizica detectivului Marlowe, „amatorismul, improvizaţia, încercarea de a înşela cititorul sînt fatale“. În orice caz, dacă proza poliţistă care mi-ar fi căzut sub ochi ar fi însemnat doar scrieri de tipul Conan-Doyle sau Agatha Christie, n-aş fi aşternut nici un rînd pe hîrtie.

George Arion este jurnalist, poet, prozator şi autor de romane poliţiste.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Alexandru Arsinel Arhiva Adevarul (9) JPG
Reacții la moartea lui Arșinel. Geambașu: S-a legat cu lanțuri de scaun și poziție
Moartea lui Alexandru Arșinel este deplânsă pe Facebook de colegi de breaslă și politicieni. Actorul a murit joi, 29 septembrie, la vârsta de 83 de ani.
Stoichita
Stoichiță, interzis să mai intre în vestiarul naționalelor. I-au pus stop „Sfătuitorului“
Omul care îi şoptește la ureche lui Răzvan Burleanu și-a pierdut din influența pe care o avea asupra președintelui FRF.
gazoduct 3
Ciucă, prezent la inaugurarea interconectorului de gaze Grecia-Bulgaria. Ce importanță are gazoductul pentru România
Premierul Nicolae Ciucă a anunțat că va participa, sâmbătă, la Sofia, la inaugurarea interconectorului de gaze dintre Grecia și Bulgaria. La eveniment vor participa mai mulți oficiali, printre care și CE.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.