Adesea, colegii din presă îmi spun că autori de cărţi de poveşti nu prea există în România. Ei, ba există, cum să nu existe? Toţi oamenii care au condei mai fac şi asta din cînd în cînd. Adică, scriu poveşti. Sîntem mulţi, fără nici un dubiu. Dar sîntem o subspecie aparte, cu o durată scurtă de viaţă: publicăm poveşti un an, doi, ca şi cum am lua o gură de aer, şi apoi „sărim“ iar la alte genuri, care ne aduc mai multe satisfacţii.

Statutul de autor de cărţi pentru copii în România este unul ingrat. Cei mai mulţi colegi de breaslă oricum nu te consideră scriitor adevărat, iar majoritatea oamenilor (chiar şi cei care nu au nici o legătură cu scriitura, ci doar au compus în adolescenţă nişte poezii de dragoste) ştie cu siguranţă că „ar putea face şi ei asta dacă ar vrea“. Să scrie? Desigur, e perfect adevărat. Să scrie corect? Ceva cu cap şi coadă? Să ştie cui se adresează? Să publice? Să îşi facă timp ca să meargă la lansări, să-şi promoveze cărţile, să se autopromoveze, să depună eforturi sociale în toate direcţiile şi să îşi ceară drepturile de autor singuri?... Ah, deja se complică lucrurile. Păi, nu e vorba doar despre nişte amărîte de poveşti?

„Şi se cîştigă bine?“, mă întreabă uneori cîte unul care simte că genul e uşor de abordat pentru el. Încerc, atunci, să îi explic: scrisul e ca orice altă afacere. Nu e de ajuns doar să scrii pentru a fi scriitor. Şi nu e de ajuns să trînteşti din pix o poveste ca să şi devii cineva. Chiar dacă abordezi un gen literar aparent simplu. Ai imagine, charismă, forţă să te promovezi singur? Bani, haine frumoase, timp de pierdut? Abia după ce depui efort şi investeşti, vei cîştiga ceva mai bine. Ca în orice afacere. Editurile, şi nu doar în România, nu sînt case de ajutor social. Nu intri acolo cu hîrtiuţele pe care ai notat povestea spusă copilului tău cu o seară înainte, ca să ieşi din clădire triumfător, gata publicat şi eventual cu o armată de profesionişti după tine, care să te machieze, să te promoveze, să te laude la televizor şi în ziare şi să te ducă prin şcoli, ca să te arate ca pe un scriitor de poveşti ce eşti tu.

Pe mulţi îi sperie genul ăsta de discurs, însă, de fapt, sînt doar realistă. Pînă şi eu am renunţat de vreun an: nu-mi mai permit luxul de a scrie cărţi pentru copii. Am făcut-o de plăcere şi îmi ador cărţile, dar nu m-am gîndit nici o clipă la celebritate sau la banii pe care ar fi trebuit să îi cîştig. Şi bine am făcut. Pentru că cele mai valoroase lucruri cu care am rămas au fost dragostea copiilor, aprecierea părinţilor şi două premii.

Zîna Norilor şi girafa Nadiei

Spuneam că sînt mulţi scriitori români de poveşti, dar nu îi voi înşira aici. Îi veţi găsi în librării, dacă vă veţi opri ceva mai mult la zona de carte pentru copii. O să vă spun doar ce mi-a plăcut mie în ultimul an. Mi-a plăcut „Zîna Norilor“. E vorba de Andreea Mihaela Stan (n-o cunosc personal), care şi-a lansat o carte foarte frumoasă. Am citit-o cînd am fost în vizită la fetiţa unei prietene. „Zîna Norilor“ a ştiut să le ofere copiilor, pe lîngă carte şi jocuri, baghete magice, lansări în tot felul de spaţii, multă promovare, apariţii la TV. Evident, cartea e frumoasă, dar fără promovare, inclusiv pe Facebook, nu ştiu dacă aş fi auzit de ea.

Mi-a mai plăcut o tînără jurnalistă (ea zice că nu e jurnalistă, probabil cum zic eu că nu mai scriu poveşti), care a abordat o altă cale: publicarea online. Am dat peste ea din întîmplare, mi-a plăcut cum scrisese un articol pe hotcity şi i-am căutat blogul. Scrie şi mai şi desenează. Şi mai şi face animaţie din desenele ei. E la început, dar mie una mi se pare că are talent. Vă recomand, măcar ca experiment, s-o vizitaţi pe www.batcampii.ro/girafa-nadiei/

În cazul Nadiei, iată că aparentul anonimat al Internetului şi al blogurilor nu mai e chiar un anonimat. Şi îmi place ideea publicării pe bloguri. Cititorii cei mai mici sînt, de fapt, mult mai „conectaţi“. Ca autor, ei ar putea să te cunoască mai bine pe această cale. Şi, în fine, de ce să stai după alţii să te publice, cînd te poţi publica singur? Salvezi şi pădurea, sau poate te descoperă şi vreun vînător de talente...

Datorită Andreei Stan şi Nadiei mi-am schimbat viziunea legată de autorii români de poveşti şi poezii pentru copii. Cînd am intrat eu în lumea asta, cu patru ani în urmă, pentru Corint Junior a fost chiar o îndrăzneală să publice un scriitor român, în condiţii grafice cu adevărat bune. Editura a făcut practic o deschidere spre o mai bună calitate a cărţilor de poveşti să le zic aşa „autohtone“.

E drept, mai avem ceva drum pînă la standardele altor ţări. Am văzut cînd am fost la Tîrgul de Carte pentru copii de la Bologna, în 2008, invitată de Ministerul Culturii: sîntem mult în urmă. Dar creştem încet. E tot ce se poate face acum, mai ales în condiţiile economice de la noi şi cu mentalităţile noastre.

Alina Miron este jurnalistă şi autoare de cărţi pentru copii.