Florin LĂZĂRESCU

Anul acesta a venit rîndul poeziei să fie implicată într-un proiect fusion, prin colecția „Parodii originale”.

A devenit limpede că nu sufăr de vreun writer’s block, ci că înșiși ochelarii sînt problema.

E un fapt pe care toată lumea îl ştie: alimentarele din comunism arătau ca stocurile din subterană pentru un război atomic – conserve, compoturi, ghiveci şi fasole la borcan, biscuiţi… Pentru cei care au trăit pe atunci aproape că n-ai ce să spui despre alimentele în sine.

Un copil moare mușcat de cîini în mijlocul orașului. Vînzătoarea de la supermarket îmi dă cumpărături la caiet, dacă mi-am uitat portofelul în cealaltă geacă. Tomberoanele de gunoi sînt totdeauna pline. Dezinfectantul cu care s-a spălat doctorul pe mîini, înainte de a-l opera pe tata, e posibil să fi fost apă chioară.

De treisprezece ani încoace, scriitorul Florin Lăzărescu a adunat în jurnalul său, sub forma unor povestioare bine meşteşugite, aproximativ o mie de lucruri nebuneşti care i s-au întîmplat prin Iaşi şi aiurea. Unii ar zice că-s absurde. Mai jos, două fragmente în avanpremieră.

Am scris şi-am povestit atît de mult despre copilărie, despre bucuria pură a jocului – toată copilăria mi-a fost o joacă, indiferent ce-am făcut –, încît am fost prea orb ca să-mi dau seama de-o exagerare. N-am minţit în privinţa bucuriei, n-am supraestimat-o. În schimb, am vorbit prea puţin despre sfîrşitul ei.

Povestea căsniciei începe după „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. În prima parte, eşti atît de furat de basmul iubirii, atît de obsedat să lupţi pentru a-l cuceri pe celălalt, încît nu-ţi mai pui decît teoretic problema părţii secunde, a continuării. „S-ajung eu acolo!“ îţi zici.

Am început să îmbătrînesc atunci cînd mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere, de căzut la pace cu mama, şi trebuie să mă trezesc zilnic la oră fixă, de dimineaţă, ca să mă duc la grădiniţă. Pe cuvînt că nu mint, că nu-mi falsific biografia.

De ziua Soldatului Necunoscut, pe drumul de la şcoală la cimitir, am bătut un pionier fruntaş şi i-am furat trompeta. M-am încadrat în formaţie din mers şi am suflat în trompetă pînă să-mi pocnească fălcile, într-o veselie, cu un zel care l-ar fi făcut mîndru şi pe Soldatul Necunoscut.

Prin 2000, cartea mea de debut a stîrnit oarecare vîlvă în satul copilăriei, fiind populată cu unele personaje care s-au recunoscut în povestiri, nu doar pentru că unele întîmplări se asemănau cu realitatea, ci şi pentru că – aşa-i la prima carte! – avusesem lipsa de eleganţă şi naivitatea de a păstra în text anumite porecle şi nume adevărate.

Atît cît pot înţelege eu de la savanţi şi de la filozofi, realitatea a fost dintotdeauna o simplă ipoteză de lucru cu reguli valabile doar pentru un timp şi doar în interiorul unui anume sistem de referinţă. Doi paşi mai înapoi şi ceea ce ieri şi acolo credeai că-i real, azi şi aici vezi că a fost doar o iluzie.

Nimic nu-i mai păgubos – i-am spus autorului – decît să facem lansarea de carte duminică la 10 dimineaţa. Eu am experienţă, am organizat zeci de lansări. Ştiu ce vorbesc. Există zile şi ore, dovedite statistic, bune sau rele pentru aşa ceva. Iar duminică la 10 dimineaţa e mai mult decît o zi proastă, mai rău decît ceasul cel rău al lansărilor de carte.

Ştef e cumnată-miu şi, mai ales, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. L-am cunoscut cînd eram destul de mare ca să nu mai rîd de numele lui, dar, cînd ne-am strîns mîinile pentru prima dată, un zîmbet în colţul gurii tot am avut. Apoi mi s-a părut aşa, natural, să te cheme Morcov.

Ţin să precizez de la început că m-aş bucura să existe în România literatură de consum. Ar fi cred şi în folosul literaturii „adevărate“, care i-ar împrumuta din public, măcar din zona unde graniţele dintre cele două tipuri de scriitură nu-s tocmai bine definite.

Pentru amatorul de înjurat filme româneşti, pe motiv că-s mizerabiliste şi ne fac ţara de rîs în întreaga lume, turcul Özcan Alper ar fi un tînăr regizor (35 de ani) de adoptat: locaţiile de filmare sînt absolut superbe, puse în valoare cu o măiestrie de fotograf

Ce-i mai bine, să fii vedetă la zoo sau un animal anonim în libertate? - aceasta-i întrebarea....